Ceea ce vă spun acum,
e-o poveste-adevărată,
care nu începe cu:
fost-a fost ca niciodată,
ci cu:
mai de mult, într-o câmpie
printre alte zburătoare,
un vultur fără de seamăn,
care se numea Ilie,
vieţuia în bună pace
în natalul meu Buzău.
Nu a fost un oarecare,
ci o pavăză în zare,
ba chiar „pasăre erou”.
N-auzisem pe la şcoală
despre vulturii zăgani,
dar ştiam că neamu-i mândru
era „rege”-ntre vultani.
Neam ce se stingea alene
de vechime şi urât;
toţi înalţi, golaşi la gât
şi pe cap cu multe pene:
două ciufuri mari, sub cioc,
şi stufoase, ca o iarbă
de-i priveai,
păreau că poartă
o invidiată barbă.
Negru-lucitor pe spate,
coada galben-aurie
ca şi aripile-nvoltate,
netede ca o hârtie:
limpezi şi neadormiţi,
ochii scrutători de zare
când îi aţintea spre tine
păreau scânteieri de soare;
ciocul îndoit pumnal
şi tăios precum o coasă
aştepta doar un semnal
pentru-o luptă nemiloasă.
Nu ştiu cine-l poreclise
cu-acel nume cu vocale;
cum de ne ieşise-n cale
şi-n oraş cum se-aciuise.
Îl iubeam ca pe un frate,
toţi copiii din oraş,
căci veghea peste cetate
cu profilu-i uriaş.
Zilnic, şi la ore fixe,
da oraşului ocol
coborând apoi spre seară
către moara dinspre gară.
Cuibul şi-l avea-ntr-un turn
ce părea că stă de strajă,
cenuşiu şi taciturn
sub a serii calmă vrajă.
Din înalt, rotind privirea,
un far viu sever şi mut
apăra oraşul, zarea,
ca un mare, vajnic scut.
Pe o scară ca un melc,
se urca un om, Mitică,
să-i dea proaspătă carne
şi-apă rece din ulcică.
Cârâind rupea vultanul
de-acolo, de sus, din pisc,
hălci de carne cu „toptanul”
cu înfometatu-i plisc.
Se aflase, bunăoară,
de trecutul lui Ilie,
cum de a ajuns la moară
şi a fugit din colivie.
Zicea moş Nicolae,
un găzar sfătos şi bun,
că fusese prins pe-o ploaie,
lâng-o tufă de alun,
în munţii de la Gura Teghii,
de Futună, pădurar,
ce-l ţinu sub vraja veghii,
îmblânzindu-l cu mult har.
Un neguţător de vază,
cumpărându-l pe mulţi bani,
l-a ţinut un an sub pază,
într-un coteţ cu curcani.
Însă-al libertăţii dor
îşi aprinse-n pieptu-i focul
şi-a scăpat de sub zăvor,
tot lovind în el cu ciocul.
Cei care iubesc înaltul
nu îl dau pe demâncare:
şi începu spre cer asaltul
şi-apoi se pierdu în zare.
S-a rotit peste oraş
dând semnale către soare,
n-a vrut soarta de ocnaş
îmbuibat, dar la răcoare.
Spuneau unii că morarul,
om bătrân şi plin de milă,
îndrăgise mult zăganul,
neavând copil, copilă…
Şi văzând că-i încă pui,
ca să-i fac-o bucurie,
(coborî la mintea lui)
cumpărând o jucărie,
zice-se de mare preţ,
însă vulturul Ilie
o privise cu dispreţ
ca şi pe-alte bunătăţi;
turtă dulce, ciocolate,
el dorind pe cea mai dulce,
ce se cheamă libertate.
Şi văzând ce vrea zăganul
s-a înduioşat morarul;
nu trecuse bine anul
şi eliberă vultanul.
Îşi făcuse cuib la moară,
nu plecă în munţi la semeni,
printre brazi şi printre cremeni,
cum trăia odinioară.
| Îi plăcea să-l strigi pe nume şi venea la noi în ceată, cu o demnitate-anume în mişcarea lui rotată. Ne lăsa chiar, deseori, penele să-i netezim, însă se zbârlea pe dată când voiam să-l necăjim. I se cuvenea iubirea, iar făptura lui crăiască nu îngăduia jignirea nici în lumea păsărească. Iară noi, curteni-desculţi, îl feream de întinare, când vreun rău, dintre cei mulţi, îi stârnea vreo supărare. Gata să se ia la trântă, aripi îşi lăsa în jos, să înceapă luptă cruntă pentru ţelu-i luminos. Ne spusese-nvăţătorul că şi legea-l ocroteşte; fiindcă l-a-nfiat poporul să-l tratăm, toţi, omeneşte. Neamurile lui în stemă îşi lăsaseră conturul; ca o mândră diademă sta pe flamură vulturul. Poate ne iubea şi el, dar, aşa, de la distanţă; nu-şi îngăduia defel nici-un pic de aroganţă. Simbol al puterii viu, neamul lor în veci nu-nghite muşte, de aceea scriu prin „cuvinte potrivite” întâmplările-i de seamă, petrecute-n scurta-i viaţă, care n-a ştiut de teamă, rămânând mereu povaţă. |
||||||
Dialog cu Mine Insumi 