*Despre Nichita Stănescu
Nu l-am tutuit niciodată, lucid fiind, pe Nichita Stănescu, şi nici nu-i spuneam cum o făceau şi grăjdarii literaturii ,“Nichita”, mai desfăcând încă o sticlă de vodkă, şi provocându-l să improvizeze versuri pentru dânşii şi “arhiva lor” pe şerveţele de masă, la restaurant. Dar nu pot trece cu vederea că ori de câte ori l-am întâlnit, şi m-am conversat cu el, a fost de fiecare dată o ocazie specială. Când l-am cunoscut mai eram un copil încă, iar el cu şapte ani “mai bătrân” ca mine ( cum l-aş fi putut tutui ?), era la Gazeta literară, în B-dul Ana Ipătescu 15, şi-am fost avertizaţi (fiind cu încă un prieten) să nu intrăm, pentru că acolo în biroul pe uşa căruia scria Secţia Poezie vom întâlni un nebun, sau oricum pe cineva care deliberat o făcea pe nebunul. Eroare. Sau numai rea voinţă din partea acelui ocazional denigrator. Nichita Stănescu vorbea încă de-atunci în poezii. Era dealtfel la a treia carte pe care a şi scos-o dintr-un gentoi de perceptor ( mi s-a părut) şi după ce m-a răsfoit, citind câteva versuri de-ale mele, mi-a scris pe cartea lui intitulată Dreptul la timp o dedicaţie: “Lui Ion Murgeanu, din partea unui coleg de generaţie, Nichita Stănescu, cu o urare de mai bine.”Şi data respectivă. 1965.
Era frumos. Dar nu atunci mi s-a părut “cel mai frumos bărbat pe care l-am cunoscut în viaţa mea” (cum am şi scris mult mai târziu), ci data următoare. Eram de data aceasta jos în curte, pe o bancă din curtea clădirii cu principalele redacţii literare ale timpului. Eu, singur şi stingher pe o bancă, şi pe deasupra şi timid, şi-n poartă o gaşcă de tineri poeţi gălăgioşi în jurul Lui. Din grup s-a desprins unul care mă cunoştea ( acelaşi mi se pare, denigratorul de data dintâi, de la uşă), şi m-a anunţat: Acolo este Nichita Stănescu. Tu nu vii ca să-l saluţi ?” “Să vină el la mine dacă îl interesează”, i-am răspuns intrusului, ursuz şi încăpăţânat. Iar el s-a dus în grup şi m-a pârât. Urmarea fu că într-o clipă Nichita se desprinse din tot grupul şi veni la mine cu îmbrăţişări şi alte salamalecumuri: “Ce faci iubitul meu prieten, când ai sosit ?” Ştia că locuiesc departe în provincie. Atunci, în mod firesc şi natural realizam că stau de vorbă cu un prinţ, deşi habar n-aveam eu de biografia lui reală: fiul unei prinţese adevărate, din neamul ei rusesc de alb-gardişti, fugiţi din Rusia de revoluţia bolşevică. Înalt ( “suav lungan”), cu ochi albaştri ca de peruzea, plutind în ceaţa increată ( parcă) a unei seri, sau dimineţi de la-nceputul lumii.
L-am iubit. Şi de-atunci , de câte ori ne întâlneam întâmplător, n-a fost o singură dată să nu se oprească, să nu mă întrebe, aproape invariabil: “ Ce faci?” sau “Ce faceţi?” Nici el nu se adapta mai uşor între tutuire şi ceremoniile pronumelui de politeţe uzual. Cam nu am ştiut să-i răspund niciodată la întrebarea lui “ Ce faci; ce faceţi?” I-am scris o singură scrisoare în toată viaţa mea, la care totuşi mi-a răspuns, peste un an sau poate peste mai multe luni, nu-mi mai pot aduce aminte cu exactitate. El apărea când nu te aşteptai. “Stimate şi iubite coleg”.
Pe urmă, la un Crăciun de basm (ningea ca în poveştile de altădată), s-a îndrăgostit de mine pur şi simplu, pe sticla de coniac primită tocmai atunci din Basarabia “de la fratele Grigore Vieru”, şi în toată Uniunea Scriitorilor nu mai era loc decât de noi doi: de El şi de “Iubitul meu Ion”. Ne-a scos maşina preşedintelui, un mercedes negru ( ca la partid !) cu numărul 1001, cu promisiunea din partea mea că îl voi duce negreşit acasă.
Unde era casa Lui ? “La “Lido”,bătrâne, şi i-a lipit şoferului de pe 1001 o bancnotă “cu Bălcescu”, pe fruntea lui îngustă. Dar la “Lido”, la restaurantul din hotelul cu acelaşi nume, de pe Bulevard, un coate-goale cu fireturi de ghinărar, portarul, l-a împins cât colo: “Iar ai venit, beţivule ?” M-a consternat. M-am dus ca glonţul la recepţionerul din hotel. “Aţi auzit cum i-a spus mizerabilul ? Acesta e Mihai Eminescu al nostru, din prezent.” Nichita auzind, împins, aşa cum şi era, din uşă, striga din toţi plămânii lui: “Nu eu; el este Eminescu; eu sunt Nicolae Labiş !” Şi am fost lăsaţi să intrăm la restaurant, însă, unde era o gheţăraie şi nici un alt client; totuşi, fireşte, nu peste mult ,apăru la masa noastră şi informatorul de serviciu, poet el însuşi, din grajdurile lui Augias !
Şi nu mai ştiu cât timp a nins afară, iar înăuntru, El , cu mâna pusă-n gips ( era berbec în zodiac: tot timpul păscut de accidente corporale), mă tot îmbrăţişa de zor. “Dar nu te doare mâna asta, frate?!” “Ba mă doare, dar te iubesc, bătrâne !” Şi iarăşi mă îmbrăţişa. “ O, inima ta slavă” , am gafat, dar neintenţionat. “Să nu-mi mai spui aceasta niciodată. Eu sunt român ca tine. Patria mea este limba română. Mama lor de ruşi, le-am halit un mare poet !” Era conştient ce mare poet era !
A scris şi o poezie care începe cu acest vers: “Patria mea este limba română”, care a intrat şi în manualele şcolare. Era onest, de-o cinste divină, ca orice mare poet. O dată ştiu că mi-a spus jenat aproape de succesul şi de notorietatea lui: “M-au ajutat comuniştii , bătrâne; mi-au dat la bani cu sacul.” Dar ce făcea cu banii ? Toţi mergeau la poezie. O bună perioadă a fost pe şampanie. De când a dat-o totuşi pe votka strămoşească ( dispre mamă) faţa lui cu timpul devenise cafenie ca lustrul de pe mobilele de birou. Mergea agale şi din ce în ce mai greu. “Numai cât nu stau jos, bătrâne; cum mă aşez undeva mă dor toate”, mi-a spus ultima oară, când ne-am întîlnit întâmplător, dar şi aiuritor, pe stradă, în faţa unei librării. Devenise un fel de obiect de consum. Fără intimitate. “Poetul ca şi soldatul”. E tot o poezie de-a Lui. Obţinuse un apartament în Piaţa Amzei şi zi şi noapte era plin de musafirii nepoftiţi.
O, dar s-a făcut o listă la un moment dat, datată Bucureşti, 12 septembrie 1977. “Dragă Nichita, Subsemnaţii prieteni ai tăi şi ai poeziei tale, îngrijoraţi întrutotul de indiferenţa ce o ai faţă de starea sănătăţii tale, deşi am dori să vezi în aceste rânduri numai delicateţe, nu putem folosi eufemismul, te rugăm cu întreaga noastră fiinţă şi cu înţelegerea ce-o avem faţă de noţiunea de libertate, să-ţi sacrifici minimum o săptămână din timpul tău pentru a te interna într-un spital spre a elucida diagnosticul şi tratamentul pe care-l vei putea urma ulterior acasă şi între prieteni. Te asigurăm că nu vei fi singur decât în somn, precum te asigurăm şi de absenţa oricărui gând necuviincios faţă de starea ta de om liber. Ne-ai face o mare bucurie acceptând propunerea de mai sus. Rămânem, cu mândrie, ai tăi prieteni devotaţi. Cu drag: lista începea cu Constantin Chiriţă ( secretarul de partid al U.S. ( încă), şi se urma de Fănuş Neagu, Mircea Micu şi Petre Stoica, ( toţi băieţi cu fruntea lată !); îi conţinea la rând apoi pe toţi clienţii “de la Dna Candrea”, locatarii restaurantului Casei Scriitorilor , şi ai grădinii lui de vară, şi se-ncheia, apoteotic, cu suavele notorii, Sânziana Pop şi Ioana Diaconescu, iar la urmă de tot: Gheorghe Pituţ.
Frumoasa limbă de lemn a “documentului” ar fi putut servi chiar şi la redactarea unei scrisori asemănătoare pentru un bolnav şi mai real, “mult iubit şi stimat”, aflat atunci la cârma ţării ( “meşter cârmaciul” scrisese Zaharia Stancu în cunoştinţă de cauză !), dar nu s-a întâmplat. Probabil, dacă reuşeau să-l interneze atunci pe Ceauşescu Nicolae, Nichita i-ar fi supravieţuit. A mai trăit după “internare” şase ani bălţaţi. Într-adevăr: decât în somn a mai fost singur, dar nu a mai prea avut somn. După ce medici vestiţi “i-au schimbat sângele” ( cum s-a spus), recomandându-i să nu mai bea “decât vin roşu”, poetul forţa nota, trişându-şi totuşi, dulcii şi adoraţii “ pretini” , şi turnând când ei adormeau înaintea lui , în fotolii şi pe somiera intimităţilor sale cu Dora, votka cea de obşte peste vinul roşu.
A murit exact la câteva luni după ce a împlinit frumoasa vârstă rotundă de 50 de ani. Era iarna şi era afară un ger cumplit. În noaptea când a murit mi-aduc aminte că scriam un poem intitulat ( culmea !) O metodă a viului, şi la un moment dat mi-a scăpat pixul din mână. Ce naiba se întâmplă cu mine ? m-am întrebat. A doua zi am auzit cumplita veste, iar spre seară am ieşit să-mi fac plimbarea, ca deobicei, prin jurul Bisericii noastre Silvestru. Tocmai treceam pe acolo, când în faţa bisericii s-a oprit o dubiţă, din care au sărit voiniceşte doi cunoscuţi: poetul Virgil Mazilescu şi pictorul Sorin Dumitrescu. Virgil m-a întrebat: Tu ce naiba cauţi aici ? Ştii cine e în dubiţă ? Nichita. Dar tu nu pune mâna, că se ia ! Şi mi-a împins să-i ţin geaca lui şi-un fel de trăistuţă pe care o purta şi el a la Nichita...
Aşa se încheiau, la Biserica noastră Silvestru, viaţa şi drumurile unui geniu absolut. Când m-am întors acasă după mitingul de doliu de a treia zi, m-am apucat să-l recitesc, însă observ că nu l-am terminat de recitit nici până astăzi. Am convingerea intimă că de la Eminescu încoace nu am avut un alt poet integral şi pur, ca Nichita Stănescu. De altă nuanţă, fireşte, decât Eminescu, dar el a avut scuza de a-l fi adorat enorm pe Eminescu, şi de a-l fi sfinţit cu harul său, până în ultimele sale clipe. Nichita Stănescu este uşor la lectură ( pentru iniţiaţi) , însă greu de citat. El tot este ca un vers imens , discontinu. “Ningea pe clopote, ningea/ şi clopotele clătinate/ de mai nimic, nimic sunau/ în turlă la cetate…”; “Ploua cu picături de ploaie negre/ pentru o altă sete/ ploua cu foarte negru pe fânar/ o smulgere fusese de hotar/ de minţi înfometate smulgere/ un râu grozav de negru-n curgere…”; căci tot ce atingea se transforma în poezie ( nu în vers !), iar uneori ştia să-şi ducă până la capăt şi gândul şi poezia. Iată: regină : “ Trupul meu e tronul somnului tău/ regină/ Cuvântul meu e pâinea neagră a dorului tău/ regină / Chinul meu este coroana ta/ regină/ Sâmbăta mea este duminica ta / regină/ Timpul pe care mi-l alungi este regatul tău / regină/ Melancolia ta e calul meu alb / regină/ Iar plânsul tău e sarea morţii mele / regină.” Genială poezie. În care “regina” din poveste este chiar poezia Lui.
Un lucru însă ar fi mai fi trebuit. Să o fiu scris pe Regină cu Majusculă. Aşa s-ar fi cuvenit. În rest, păcat că cele 11 elegii ale sale nu se pot cânta decât la orgă – cât timp poporul ploieştean ce l-a născut pre el, dintr-o prinţesă rusă şi un comerciant român de postavuri ţărăneşti, rămâne (încă) o populaţie de ţambalagii. Dar asta este soarta geniilor absolute.
Nichita Stănescu – o recitire
Întoarsă pentru o clipă în ţară, din Suedia, unde e rezidentă, poeta Gabriela Melinescu, laureată în acest a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, n-a uitat să-l evoce, într-un interviu acordat
săptămânalului „Observator cultural”, pe Nichita Stănescu, atât de intim legat
de perioada ei bucureşteană. Eram pe-atunci tineri, câţi am supravieţuit, şi fireşte, împreună cu cei
ce deja s-au „naturalizat” în Câmpiile Elizee, iar Nichita Stănescu a fost
printre primii: m. 1983, la numai 50 de ani. Ultima comemorare a fost la 13
decembrie anul trecut, după 22 de ani. De la naşterea lui Nichita Stănescu se
împlinesc anul acesta, la 31 martie, abia 73 de ani. Poetul ar fi putut fi
printre noi încă viu şi actual, cum se spune. Însă deja „contestat” şi „
grav compromis” în stenogramele publicate de
la întâlnirile lui Ceauşescu cu
scriitorii, nu ştim ce fel ar fi mai încăput într-o lume incongruentă şi
rea la propriu. Gabriela Melinescu, care i-a fost prietenă, sau de ce n-am
spune-o direct, şi iubită, compară destinul lui Nichita Stănescu cu acela al
lui Brodsky: „Şi Brodsky era un fel de Nichita, dar nu a băut ca el şi nici nu
şi-a dorit să fie atât de iubit ca Nichita, care era foarte copilăros, sensibil
şi fragil. Nichita dorea să fie iubit de toată lumea, toţi veneau şi beau cu
el. Cred că Brodsky a avut un instinct mai bun, de a pleca şi a încerca să
răzbată în America”. Pentru Nichita America ar fi fost imposibilă, deşi era,
prin mamă, fiu şi nepot al unor emigranţi ruşi, de viţă nobilă, fugiţi încoace,
iniţial la Constanţa, în România, din cauza tăvălugului bolşevic. Bunicul său,
Nichita Cereaciukin fusese până la 1917 profesor de matematică şi fizică, la
şcoala militară din Voronej, unde avansase în ierarhie până la gradul de
general. Se şoptea încă pe traseul ascensiunii noului mare poet român despre
existenţa în biografia sa a unui „general albgardist”, dar lui Nichita nu-i
plăcea să fie pus în linie directă cu ruşii, cel ce scrie aceste rânduri a
trăit „confruntarea” aceasta direct, atunci când observând largheţea, sau chiar
sentimentalitatea „inimii slave” a lui Nichita,
el s-a cabrat, necontestând, dar limitând până aproape de zero
componenta slavă a personalităţii sale: „Eu sunt ca şi tine român. Patria mea
este limba română”. Dar nu uită nici atunci să fie „slav”, deci sentimental,
participând pentru mine la încă un boicot „împotriva ruşilor”, al cărui autor
direct era: „Mama lor de ruşi: le-am halit un mare poet!” Acesta era „intim”
Nichita Stănescu. Sau cel care, alături de Gabriela, vărsa lacrimi băieţeşti de
iertare, sprijinind gardul de fier forjat de la sediul revistelor literare din
Ana Ipătescu 15, într-o seară de demult, care ne-a rămas vie totuşi în
amintire. Îndrăgostiţii trăiau poate prima lor „criză” şi erau ca într-o poezie
a lui Jaques Prevert, autorul francez foarte la modă în „desprimăvărarea
ideologică” de la Bucureşti, din acei ani: „Pierre, să-mi spui tot adevărul!”
Refrenul poeziei lui Prevert, pe care mi
s-a părut că şi-l repetau în acea seară îndrăgostiţii din Ana Ipătescu.
Nichita era insurgentul, calul nostru troian, introdus de-a dreptul cetatea deja zdrenţuită a realismului socialist şi a literaturii proletcultiste. El se juca de-a dreptul cu focul, şi
nimeni nu-l mai putea opri. Îngerul blond şi „suav anapoda” răsucea limba
românească, într-un cod ştiut numai de el, stârnind aplauze la scenă deschisă,
ori înjurături printre dinţi, şi în curând contestări „violente”. „Şi-am zis
verde de albastru/ Mă doare un cal măiastru.” Numai acest vers, dintr-un şir de
metafore întoarse pe dos, într-un poem de inspiraţie folclorică, şi ce
praf a putut stârni pe toba post-proletcultistă a anilor 60!
Dar Nichita era un solar frenetic, îndrăgosit veşnic, dar ne-clamoros şi ne-canonic, de altfel, cu o dâră din romantismul lui Eminescu, pentru care , spre cinstea sa, a păstrat treaz cultul
unui discipol care ştia, totuşi, după îndemnul unui Brâncuşi, că „la umbra stejarilor falnici cresc arbori
pitici”. „O călărire în zori” – lui Eminescu tânăr, îşi sfârşeşte astfel
cavalcada, într-un buchet de energii solare absolut insolite, din care reiese
un autoportret, şi nu îngenuncherea în faţa statuii maestrului: „ Soarele saltă din lucruri, strigând/ clatină muchiile surde şi
grave./ Sufletul meu îl
întâmpină, ave!/ Calul meu saltă
pe două potcoave./ Coama mea blondă arde în vânt.” De la poemul „Enghidu” încolo originalitatea
lui nu mai poate fi contestată, şi despărţirea de Labiş, mitul sacrificial al
poetului de geniu dispărut tânăr ( „Cât el a trăit eu nu am publicat un singur
vers” a mărturisit undeva Nichita), e evident, sau chiar nuanţat de epigraful primului poem nichitastănescian de oarecare întindere (
şapte părţi): „A murit Enghidu, prietenul meu,/ care ucisese cu mine lei.” (
din poemul Ghilgameş). Aluzia poate fi întocmai la N. Labiş. Toate titlurile
care-l consacră, în continuare, pe noul poet, după Sensul iubirii, O viziune
a sentimentelor, Dreptul la timp, sunt urgenţe estetice şi fac parte
dintr-o artă a fugii care se cântă-n catedrala Marii Poezii la orgă, la
rând cu marii cântăreţi ai timpului, neînvinşi de timp niciodată: 11 elegii,
Obiecte cosmice, Oul şi sfera, Laus Ptolemaei, Necuvintele, În dulcele stil
clasic, Belgradul în cinci prieteni, Măreţia frigului, Operele imperfecte,
Noduri şi semne, Opere impersonale. Chiar şi cele „aservite” momentului,
„cezarului ce-i al cezarului”: Roşu vertical, Un pământ numit România, sunt
rostite elegant şi deja-n stilul său consacrat. Din care vom reţine viteza
rostirii, într-un spaţiu şi timp din limbajele viitorului, surprinse între
cosmodroame şi mitologii resuscitate, reînviind trecutul etern al
parabolei unui cesarism conţinut: poezia lui Nichita Stănescu conţine,
astfel, o regalitate a ei, ştacheta ei se ridică de la poem la poem tot mai
sus, atingând de timpuriu performanţa.
Am mai spus-o: este o poezie globală, un fel de a spune un destin, şi nu fragmente sau strofe din el. Este poezia unei super-inteligenţe aplicată unor armonii clasice, sau chiar „deşteptăciunii
clasice”, profuziunii ei, dacă se poate spune aşa. A cita din Niochita Stănescu
este echivalent deci cu o recitire integrală. Aplicând acestei recitiri
o artă poetică transcrisă de poetul
însuşi, în câteva cuvinte vii şi bine
articulate: „A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca
să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum n-ai inventat nimic!// Cum să nu; am
inventat; numai că ştiinţa pe care am creat-o este atât de subtilă, încât
uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu
tine însuţi.”
Ceea ce, personal, i-am prezis la cea de a patra sa culegere de autor: Starea poeziei (BPT 1975), s-a întâmplat în 1980, când Academia suedeză l-a nominalizat pe poet la Premiul
Nobel, alături de Elitis, Frich, Senghor şi Borges. Va câştiga Elitis. Doi ani
mai târziu, în 1982, ca o compensaţie bine meritată, Nichita va primi în cadrul
„Serilor de poezie de la Struga” Marele Premiu CUNUNA POEZIEI în
catedrala Sfânta Sofia din Ohrid. Metaforă de concurenţă, într-un anume fel, mai
tare decât Premiul Nobel în sine. Evenimentul ne aduce-n minte chiar aici
şi acum, pe text, un vers de tinereţe al poetului: „Viaţa mea se iluminează”.
Cu Nichita Stănescu începe în literatura română, ori se desăvârşeşte, faţa unui
nou clasicism: clascismul modern şi, e deja pe aproape, hoarda
postmodernismului…
(Din volumul in pregatire, „CLASICII NIOSTRI MODERNI”)(apărut în vol.EXCELSIOR.Eseuri literare.Cronici.OPERA OMNIA.Publicistică şe eseu contemporan.TIPOMOLDOVA. Iaşi,2013)
Dialog cu Mine Insumi 