Mihai Eminescu: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie
„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma cu tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Vis de răzbunare, negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând.
Şi deasupra hidrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii tainic triumfând.
Spună lumii large steaguri tricolore,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâltoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ca pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!“
Mihai Eminescu
* * *
„NOTA BENE: Timp de peste două decenii această poezie de tinereţe a lui Mihai Eminescu, capodoperă indiscutabilă a geniului romantic patriotic, este în mod tacit şi mizerabil «interzisă» a mai fi difuzată sau retipărită pe motiv că ar fi fost supralicitată de regimul naţionalist-comunist din timpul lui Ceauşescu. Deşi cauza pare a fi mai adâncă şi mult mai gravă cu conotaţii «postmoderniste» de tip new-age-ist. Desfidem orice barieră din calea publicării ritmice, fie şi mereu ocazionale, periodic vorbind, a poeziilor lui Eminescu; e şi unul din motivele pentru care readucem în prim-plan Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. Eminescu este, se citeşte şi se reciteşte mereu şi totdeauna, în regim etern românesc.“
Ion Murgeanu, Que vadis, Patria?, Meridianul Românesc, 2008 (fragment)
Vă prezint programul manifestărilor dedicate Zilelor Eminescu aşa cum este redat pe site-ul http://cimec.wordpress.com/2009/01/09/memorialul-ipotesti-zilele-eminescu-ianuarie-2009/ , sub sloganul Patrimoniul cultural – evenimente recomandate de CIMEC – Institutul de Memorie Culturală.
Rămâne să decideţi singuri cât de memorabile sunt şi cât de mare se arată a fi legătura valorică şi ideatică între cei care susţin aceste acţiuni şi Poetul Mihai Eminescu. (Fără să mai accentuez ilaritatea enunţului „traduceri eminesciene realizate de Nicolas Blithikiotis“, întreb din limba română în limba …? aş putea bănui, corect sau nu, că ar fi vorba de o traducere în limba franceză, dacă ar fi să iau de bună ţara de origine – Franţa – indicată între paranteze. Întreaga prezentare continuă în acest stil confuz. Aşadar, Eminescu omagiat atât cât putem… )
Mihai Eminescu: Drumurile s-au troienit
Drumurile s-au troienit şi comunicaţia telegrafică pare întreruptă, nici o ştire din străinătate nu vine să ne lumineze asupra situaţiei, tocmai acuma cînd toate celea par a atîrna de-un fir a păr.Cîmpiile albe se-ntind împrejurul Bucureştilor şi se pierd în zarea despre miazănoapte, unde a plecat împăratul Rusiei, în zarea despre miazăzi, unde stau oştirile noastre; spre răsărit şi spre apus, unde se cumpănesc sorţile Europei.
În această izolare în care ne pune bătrîna iarnă, aceiaşi pe vremea craiului Decebal, cînd ţăranul dacic, îmbrăcat în cojoc miţos, trecea Dunărea-ngheţată, aceeaşi astăzi, cînd Vodă ţine Dunărea cu oştirile româneşti, în această izolare ne apasă mai cu greu gîndirea la ce rău loc ne-au aşezat Traian împăratul pe această muchie de lume, la cest vad de popoare carile ne privesc pe noi numai ca pe un fel de gard pe deasupra căruia se ceartă.
Dar de am fi noi măcar oameni ca oamenii, de-am fi ştiut să ne îngrădim, încît să nu poată juca nimeni pe stăpînul în casa noastră, de-am fi rămas atît de esclusivişti precum erau părinţii noştri, tot ar fi fost cum ar fi fost şi tot o mai puteam duce cu bine de pe o zi pe alta.
Dar aşa ne-am dezgrădit, făcînd drum lung unei civilizaţii pripite, unei pospăieli apusene care, în schimbul păturilor bogate ale brazdei noastre, ne împle cu trebuinţe de cari n-am fi avut trebuinţă; prin legiuiri de un caracter cosmopolit pe cari liberali obicinuesc a le numi „tot ce e românesc”, am făcut din ţara noastră o nouă Americă, în care se grămădeşte superfluenţa populaţiilor apusene, cărora le convine foarte bine teoria de „om şi om“ de egalitate, libertate şi fraternitate pe socoteala noastră.
Nevoind sau neputînd cunoaşte că orice stat are nevoie de clase puternice, am ridicat din temelie toate puterile vechi ale ţării, fără a socoti că o casă veche de piatră, dar cam strimtă, e totuşi mai bună pentru vreme do iarnă şi pentru nevoi de cît un palat de …hîrtie franţuzească. Noi am făcut în statul nostru ceea ce se face în şcolile noastre. Învăţători cari nu ştiu nici a scrie bine dau în mîna copiilor cărţi scrise într-o limbă pe cari ei n-o înţeleg şi-i pun să înveţe filă cu filă lucruri pe cari ei nu şi le pot închipui, încît, cînd băieţii au ajuns la capăt cu învăţătura, rămîn cu capul plin de cuvinte al căror înţeles nu l-au ştiut niciodată şi, neputîndu-se folosi nici într-un fel de acele cunoştinţe moarte şi fără de preţ, rămîn cu zilele încurcate şi tăind cînilor frunză, pînă ce, prin intrigi şi umiliri cari dărîmă şi restul de caracter ce le mai rămăsese dat de la natură, ajung persoane publice spre a continua asupra generaţiei viitoare sistemul vechi de stricare a minţii şi a inimei.
Astfel demagogii noştri crescuţi în străinătate, văzînd nevoile poporului nostru, l-au învăţat pe de rost cuvinte deşerte şi c-un înţeles negativ numai, socotind că prin cuvinte se întemeiază binele unui popor.
Numai pe cele mîntuitoare: „munca“ şi „economia“ întru ale lor şi ale statului nu l-au învăţat pe popor niciodată.
Astfel ţăranul dacic, care trecea în cojoc miţos Dunărea-ngheţată în vremea craiului Decebal, avea mai multă perspectivă de viitor pentru limba şi obiceiurile lui şi pentru felul lui de a fi decît ţăranul lui Vodă Carol, care se reîntoarce la vatra sa şi nu mai găseşte nimic din felul lui de a fi, ci numai aşezăminte franţuzeşti, negoţ jidovesc, industrie austriecească, limbă păsărească şi liberali cari nu muncesc nimic şi trăiesc din esploatarea ideilor politice.
Dac-am fi la loc bun, ca Spania sau Anglia, ne-am bate-n capete şi tot vechile năravuri româneşti ar pluti dasupra ca untdelemnul pe apă. Dar, pe acest vad de popoară, din cearta noastră numai duşmanul cîştigă.
Mihai Eminescu, Drumurile s-au troienit, Timpul, 11 decembrie 1877, articol reprodus după ediţia Perpessicius, M. Eminescu, Opere, vol. X, p. 17
Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu” organizează în data de 15.01.2009 a XLII-a ediţie a Zilelor Eminescu.
Tudor Arghezi, evocare de Ion Murgeanu
Primăvara timpurieIon Murgeanu
Cred că ideea de a-l cunoaşte pe Tudor Arghezi mi-a venit mai întîi mie. N-aveam pe-atunci nici douăzeci şi doi de ani împliniţi şi eram nedespărţit de primul prieten din viaţa mea. Despre primele noastre poezii tocmai scrisese G. Călinescu la Cronica Optimistului, în Contemporanul, un articol fulminant, intitulat chiar aşa: Poezie. Prietenul meu avea pasiunea telefoanelor, şi ajunşi la Bucureşti în acel an (1962) pentru a doua oară, în hotelul la care trăsesem, găsi unul chiar în camera noastră. Răsfoia cartea de telefoane şi se amuza după carte.Ştiu că la un moment dat l-am auzit că dăduse acolo peste numărul casei din strada Mărţişor. L-am implorat pe prietenul meu să transformăm jocul într-o acţiune serioasă. Se arătă la început sceptic. I se părea imposibil ca Tudor Arghezi să ne primească… Totuşi sună la Mărţişor (el era cu mult mai îndrăzneţ decît mine) şi am avut norocul că la celălalt capăt al firului şi răspundă Baruţu. Auzise ceva despre noi (chestia cu Călinescu) şi se dovedi deîndată un nepreţuit prieten. Mai întîi ne făcu el o vizită la hotel.Cînd apăru la recepţie, şi l-am auzit întrebînd de numele meu, l-am şi văzut parcă pe Tudor Arghezi însuşi, aşa cum aveam să-l descopăr o seară mai tîrziu într-o fotografie de tinereţe din monumentala Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent de G. Călinescu, carte rară a familiei Arghezi, dăruită de autor cu un autograf poetului, şi pe care o vedeam tot atunci întîia oară. Căci a trebuit să-i întoarcem vizita generosului nostru prieten la Mărţişor. Unde am şi ajuns, bineînţeles, în întîrziere. Dar am găsit, aşa cum ne fusese descris, la poartă o toacă, şi-o droaie de cîini s-au şi repezit la gard, să-şi facă datoria. Cîteva zile mai tîrziu, ajungînd în faţa Poetului (acum în casa din Piaţa Aviatorilor), prima lui întrebare a fost chiar aceasta: Dacă Baruţu ne dusese la Mărţişor, cum ne-au lătrat cîinii de-acolo? Ne primise la uşă, în micul hol de la intrare, soţia Poetului. Totodată eram însoţiţi de Baruţu.În salonul în care Poetul a apărut dînd la o parte o draperie din faţa unei uşi secrete („Unde-s? Care-s?!“), s-a lăsat deodată linişte. Arghezi s-a aşezat într-un scaun înalt, ca un jilţ (un tron, i-am şoptit eu memoriei mele să reţină; îmi părea rău că nu-i atinsesem dreapta, pe care ne-a întins-o pe rînd, cu buzele, după cuviinţa de-acasă faţă de bătrîni), iar noi am fost poftiţi pe o canapea de alături. Baruţu ocupă, încurajator, un scaun în fata noastră. În jurul nostru pasul lin al stăpînei casei. Îmi tremura mîna pe ceaşca de cafea. Dar atmosfera se încălzi numaidecît.Eram la Arghezi, şi aveam privilegiul să fim totodată în mijlocul familiei marelui poet. Căci apăru şi Miţura. „Noi ne pupăm toată ziua; aşa e la noi“, a spus cu prilejul acesta Poetul. Era ca-ntr-o nouă Carte cu jucării, puţin deviată din cauza timpului… Mai aproape oricum, din păcate, de-un alt joc, joc viclean de bătrîni, pe care amfitrionii noştri în vîrstă aveau să -l joace singuri, cîtiva ani mai tîrziu, şi pe rînd, bine. Dar atunci Arghezi mai era încă un om foarte viu, uluitor de simplu (Baruţu ne avertizase: „Tata acasă e ca un ţăran“), cu un suflet deosebit de cald. Cred că Baruţu a intuit bine de tot starea noastră rugîndu-l pe poet să ne spună ceva. Într-adevăr: noi îl crezusem o statuie vie. Cînd i-am vorbit despre Moldova şi-a adus aminte de Iaşi şi de Ibrăileanu.Precizînd că proveneam din apropiere de Bîrlad şi l-a amintit pe poetul plaiurilor tutuvene, G. Tutoveanu. „Un om care ştia să îmbrace cămăşi albe“. „Baruţu, îşi rugă tot atunci marele scriitor fiul, să-mi aduci aminte să scriu o tabletă despre Otilia Cazimir şi Vissarion“. În curînd sună cineva nou la uşă. Era un redactor al unui mare cotidian venit la poet acasă cu şpaltul ritualei sale Tablete. S-a ridicat, şi luînd filele s-a apropiat de fereastră. A migălit cîtva timp cu „deştele“ parcă filele proaspăt imprimate cu tuş… A spus ceva despre virgulele sale… Iar apoi din nou „în familie“. Practic noi atunci veneam dintr-un sat. „Cum citeşte lumea la sat?“. A fost o întrebare pusă de primul poet al ţării. Şi nu aştepta un răspuns de curtoazie. Nu era vorba cum era el acolo citit. ÎI interesa cu adevărat noua soartă a „robilor cu saricile pline“, aceiaşi care după exemplul său parcă (ori aplicînd exemplul său la proporţii de masă), „schimbau atunci întîiaşi oară/sapa-n condei şi plugu-n călimară“. Prietenul meu riscase un răspuns cu aproximaţie caragielească: „Maestre, dumneavoastră sînteţi foarte citit la ţară“. Întrebarea Poetului nu fusese însă deloc convenţională. „Dar biblioteci sînt? E adevărat ce se scrie despre bibliotecile din sate?“. Începuse să fie foarte adevărat. Erau multe şi tot mai nesăţioase să adune cît mai mulţi cititori adevăraţi.Stabiliserăm cu Baruţu să nu-l împovărăm pe poet, eventual, cu „comiterile“ noastre. însă discuţia alunecă firesc condusă de amfitrion asupra „peizajului“ literar al zilei. Un redactor-şef de la o revistă („care se crezuse acum cîtiva ani mai mare decît Eminescu“) pleca din importanţa lui funcţie, îi lua locul un altul („care măcar ştie să se certe de-a-devăratelea“). Noi, făceam deodată şi noi parte din acelaşi „peizaj“. Cînd or să ne latre prea tare „cîinii răi de pe cine ştie unde“ să nu ne sfiim şi să-l mai cătăm. Prin Baruţu. Prin care tot atunci ne-a promis că „va fi prezent“ la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova, care trebuia să se tină la Galaţi (îi părea rău că nu putea veni personal; nu văzuse Galaţii), sau mai precis „se ţinea“ în capul nostru, de ani de zile. Eram gata „să facem“ şi o revistă, şi-am „obţinut“ pe loc colaborarea primului cel mai mare poet de după Mihai Eminescu.Într-un autograf pe care-l păstrez şi acum cu sfinţenie (deşi n-am mania autografelor), caligrafiind cuvîntul „colegi“ unii l-au interpretat excesiv. Alţi colegi mai apropiaţi însă de „lumea noastră“, cărora nu ne-am putut stăpîni să nu le arătăm chiar din aceeaşi zi „trofeul“, au avut şi mai mult umor; glumind că-l „lămuriserăm“ noi pe poet „să se treacă la colectiv“. Poetul rostise în zilele următoare în cadrul unei istorice adunări a ţăranilor români despovăraţi de milenara apăsare a jugurilor succesive un emoţionant cuvînt care se încheia, bineînţeles, foarte arghezian: „Din acest moment mă simt şi eu colectivizat“, îmi aduc aminte că ieşind de la Arghezi poetul ne-a însoţit el însuşi pînă în stradă. Înfloriseră merii, cireşii. Ne-am despărţit de poet sub crengile încărcate de flori. Primăvara era timpurie. Curajul tinereţii noastre triumfase şi el, căci astăzi, după atîţia ani, cînd mi se dă prilejul, pot iscăli şi eu acest adevăr: „Mă numesc unul dintre oamenii în viaţă care l-au cunoscut în carne şi oase pe Tudor Arghezi“.
Cezar Ivănescu: Cum m-am facut scriitor
Consider grafomania ca pe un fericit simptom indicativ în devenirea unui scriitor, ca pe un ritual de o maximă eficienţă numai în rare cazuri şi singurul de altfel de la care putem spera ceva, înafara lui întâmpinându-ne doar vidul. Bineînţeles, manifestarea grafomana se poate realiza şi numai mental…
Purced la treaba cu această modestie câştigată în timp… Scriitorul este la început un simplu grafoman care trebuie să-şi probeze zilnic faptul că mai este grafoman… Toţi marii scriitori, de la Balzac, la Eminescu şi Dostoievski au fost nişte grafomani dezlănţuiţi…
Ei sunt foarte numeroşi la început şi rămân foarte puţini până la urmă…
Cehov îşi amintea că la debutul său literar, în întreaga Rusie erau cam 500 de tineri prozatori de aceeaşi valoare, din care au rămas doar doi, el şi Gorki, poate trei, dacă-l adăugăm şi pe Leonid Andreev.
Eu însumi am facut această experienţă devastatoare prin cenaclul „Numele Poetului”, cenaclu prin care am cunoscut vreo 500 de tineri poeţi romani: dintre ei, doar câţiva mai sunt lizibili la ora actuală şi pot spune despre doi sau trei că vor rămâne cu siguranţă în poezia românească…
Grafomanii care sunt scriitorii, nu pot fi zdruncinaţi în credinţa lor de grafomani decât tot de alţi grafomani. Sevastos, dacă nu mă înşel evoca apariţia lui Constantin Stere, la Iaşi, în cercul „Vieţii Româneşti”… După ce-l ascultau pe Stere citind din manuscrisele sale, toţi componenţii cercului literar al „Vieţii Româneşti” îşi promiteau să se lase de scris… dar că autentici grafomani ce erau, nu o făceau niciodată…
Am devenit eu însumi grafoman, aşa cum am amintit-o, prin repetenţie…
Am început şcoala la Huşi şi am deprins cu greu scrisul cu mâna dreapta, ca orice stângaci scriind mai uşor cu stânga: am fost corijat drastic de părintele meu pentru aceasta stângăcie incipientă.
Eram promoţia de elevi care făceam trecerea de la liceul de tip stalinist, cu zece clase, la cel de tip intermediar cu unsprezece clase dar tot fără despărţământul pe secţii, reale şi umane… Jucam fotbal, rugby şi box şi frecventam şcoala ca pe o închisoare şi numai după ce tatăl meu îmi aplica desele şi necesarele corecţii corporale… În acest ultim an pe care l-am petrecut la Liceul de băieţi „Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad, am fost tratat ca un caz, aproape ca o fiară…
Profesorul meu de limba română, Harry Zupperman, mă aşezase, singur, în prima bancă, banca cea mai apropiată de uşa clasei, şi la fiecare intrare a sa la oră, arunca din din uşă catalogul pe catedra şi îmi aplica o directă de dreapta în plină figură: trebuia să eschivez sau să parez… Acest Harry Zupperman era pentru mulţi teroarea liceului prin exigenţa împinsă până la cruzimea cu care trata ignoranţa învăţăceilor în materie de literatură dar mai ales de limba română… Era în stare să te pălmuiască dacă te auzea rostind „atunci când” sau „ce mai faceţi?”… El avea să-mi fie şi să-mi rămână magistrul de neuitat al tinereţii mele de care m-a legat o amourhaine cum spun francezii, cu unele tente mistice ca într-o veche relaţie orientala dintre maestru şi discipol… Evreu sarac, orfan de tată, făcuse strălucite studii universitare, fusese coleg şi prieten cu Al. Sahia şi Eugen Ionescu, cunoştea bine avangarda literară românească şi, deşi căsătorit cu o pianistă care locuia în Bucureşti, trăia ca un celibatar, singur cu câinii lui în vechea casa părinteasca din Bârlad, undeva pe lângă fosta piaţă a oraşului… Desi era profesor de germană şi franceză, nu a predat o bună bucată de vreme decât româna… Mai târziu, când învăţământul românesc s-a mai normalizat, avea sî predea din nou germana, cum am aflat de la Lucian Vasiliu care i-a fost si el elev…
Făcuse şi Zupperman box în tinereţe şi de aici i se trăgea nebunia cu directa de dreapta… Lovitura îi era întodeauna însoţotă de strigătul: „apără-te băiete!”
Reuşind să obţin un 8 la o teză la limba româna, am intrat in vizorul lui Zupperman care mă hăituia căci nu-şi putea ierta de a-mi fi acordat acel 8.
Citeam de acum pe rupte, înspăimântat să nu gafez în faţa lui Zupperman, căci orice gafa de-a mea era însoţită de-o ploaie de lovituri de-ale lui… Am mai trăit o întamplare revelatoare cu Zupperman, până la sfârşitul clasei de fete, secţia umană… Era moda concursurilor literare între licee, între oraşe, ţări, continente, planete etc… Zupperman pregătea echipa de elevi fruntaşi de la liceul de băieţi, eu nu eram elev fruntaş, dar am fost cooptat în echipă dintr-o toana a lui Zupperman… Într-o zi, ne-a luat la el acasă, ne-a pus să ne descălţăm la intrare şi apoi turnându-ne el însuşi apă dintr-un ibric, ne-a pus să ne spălăm pe mâini urmând să fim iniţiaţi în vederea şi rasfoirea „Istoriei…” lui Calinescu, „Istorie” pe care Zupperman o poseda în ediţia princeps şi o venera ca pe o „Biblie”…
Frumuseţea întâmplării constă în aceea că, deşi spălaţi pe mâini, Zupperman nu ne-a lăsat pe niciunul să atingem cartea nici cu buricele, o răsfoia el singur, şi fiecare încercare a noastră de a o pipai era întâmpinată de o căutătură însângerată a lui Zupperman…
N-am atins-o, dar am văzut-o… De-a lungul anilor aveam să mai văd, ba chiar să şi citesc multe cărţi rare din biblioteca lui Zupperman… Avea maniile lui… În timpul studenţiei, venind în vacanţă în Bârlad, într-o discuţie peripatetică, pomenesc de Lautreamont… S-a oprit, trăznit, pe trotuar, ca şi cum l-aş fi pălmuit, şi m-a întrebat, resentimentar, de unde am auzit de Lautreamont.
Bineînteles că-l avea şi-l ştia foarte bine, dar nu-i convenea să ştie chiar toată lumea de Lautreamont…
Am încheiat, cum spuneam, clasa a X-a a Liceului de băieţi printr-o glorioasă şi salvatoare repetenţie şi, după numeroase intervenţii, mama a reuşit să mă înscrie în toamna următoare a lui 1955, la Liceul de fete, secţia umană. La Liceul de fete, clasele erau mixte, în clasa mea erau patruzeci de fete şi cinci băieţi, diriginta noastră, doamna Greifenberg, aparenţă de stareţă rigidă şi severă (până la trasul de păr), suflet de ingenuă şi de cloşcă ocrotitoare, Dumnezeu s-o miluiască pururea, căci fără ea, nu mai apucam să termin liceul.
Complexat de abundenţa eternului feminin, nu reuşeam să leg o conversaţie mai ca lumea, până în ziua în care, abordând o colegă mai retrasă, A. G., aceasta mi-a spus că scrie, că e poeta… De altfel, aveam să aflu, toate scriau, toate erau poete cum erau şi eleve „doamna dirigintă şi doamna profesoară de română le sfătuiseră să scrie…”
M-am pus şi eu pe scris şi mă îndrăgostisem mai mult de A.G. pe ce scriam mai mult sau invers. În scurt timp posedam deja „o operă”, câteva registre babane scrise la şcoala, în timpul orelor, cu muza în ochi, sau acasă, în solitudine…
M-am prezentat la A.G. cu „opera”, ea m-a îndrumat spre Cenaclul liceului de fete şi apoi spre Cenaclul orasului…
Am parcurs şi o epocă de tranziţie în care am fost disputat de profesorii de sport care mă foloseau în toate echipele de băieţi ale liceului de fete, la atletism etc. şi profesoarele de limba română care repudiau sportul şi mă obligau să-mi urmez adevărata vocaţie. Adevărata mea vocaţie era muzica, o spun eu acum, dar era prea târziu să mai fac ceva pentru ea, deşi am avut o binecuvântată profesoară de muzică dispusă să mă pregatească, gratuit, pentru Conservator… Odată intrat pe drumul Damascului, diriginta mea a mai făcut o descoperire: nu eram utemist, singurul din clasa, asa încât trebuia să devin utemist… Am fost invitat într-o anume, după-amiază, la sediul central al utemeului local, să-mi primesc carnetul de utemist.
Cum şefa utemeului întârzia, m-am plimbat cu Dan Ravaru, un prieten care din cauza bolii urma liceul la fără frecvenţă, pe bulevardul Karl Marx fost Costache Epureanu şi redevenit, şi vorbind de una şi de alta şi amuzându-ne de condiţia noastră de utemişti întârziaţi, ne-am confesat până la capăt şi ne-am mărturisit unul altuia că scriem, că suntem grafomani incipienţi, am avut o alta siguranţă de sine, o alta conştiinţă, de scriitori, şi am fost complici la o distracţie maximă. Tanti-sefa utemistă care avea să ne înmâneze şi nouă carnetele, îl boscorodea pe un amărât de ucenic pentru că îşi pierduse carnetul de utemist, el, sărmanul repeta într-una că i-a căzut din buzunarul pantalonilor, ea încerca să-l facă să înteleagă că ala e simbolul sângelui vărsat de lupte… după care ne-a înmânat şi nouă carnetele privindu-ne aspru şi sever… Carnetul aveam să-l pierd şi eu în scurt timp, întâlnirea cu Dan Ravaru avea să însemne pentru mine emanciparea din cercul familiei şi trecerea în confreria de bărbaţi care aveau să ma iniţieze în literatură, în politică, în adevărata istorie, în boemă şi chiar în misterele feminine…
Am beneficiat din plin, în anul care a urmat, de biblioteca lui Octavian Stoica (al cărui tată, avocat, puşcăriaş politic, se trăgea dintr-o prestigioasă familie de prefecţi de Tutova) şi al lui Dan Ravaru, mi-am şocat literalmente părinţii care erau convinşi că am dat într-o formă de sminteală, după golaneală cu sportul, văzându-mă că nu ies din casa şi scriu într-o disperare; trimeteam poeme la toate revistele literare (nu erau prea multe în epocă) şi la toate concursurile literare şi în vara lui 1959, după un an în care am scris, cred, cât în tot restul vieţii mele, am publicat un poem în „Luceafarul” la rubrica „Dintre sute de catarge” (alături de cel care avea să-mi devină prieten Vasile Petre Fati) şi două poeme în „Flacara Iaşului”, păstorit de conu’ Fănica Oprea…
Seniorii confreriei noastre erau multumiţi… Grafomanul îşi amintise ţinta… Dar pentru „a deveni scriitor” a trebuit să accept toate provocarile de tipul Constatin Stere, să merg la Iaşi, în studenţie, şi sa-i cunosc pe grafomanii Adi Cusin, Laurentiu Ciobanu (Dan Laurentiu), Mircea Sandu (Mircea Ciobanu), Cristian Simionescu, Emil Brumaru, Ioanid Romanescu si mai ales pe, de pe atunci, genialul Petru Aruştei, să-mi promit că mă las de scris şi imediat să mă pun cu curul pe scris, să mă întrec cu galerianul Mircea Ciobanu care putea să scrie în orice poziţie; după fiecare provocare urma o perioadă de recluziune în care trebuia să-mi recâştig în propria conştiinţă stima faţă de mine însumi: nu poţi scrie literatură, decât dacă simţi, în adâncul sufletului, că limba în care scrii, pentru o clipa, spre a înflori în plenitudine, se serveşte de tine: un scriitor scrie deplin conştient de existenţa marelui text genezic fără sfârşit care este literatura română: trebuie să auzi acest text polifonic şi să scrii, armonic sau dizarmonic, dar nu înafara lui, nu pe lângă…
Provocarile au fost nenumărate în viaţa mea, cele literare, benefice, şi cele existenţiale, de multe ori mortificatoare… Învierile, retrezirile, din letargie, s-au însotit, pentru mine, de câte o prezenţă feminina, nu am putut niciodată să scriu decât pentru cineva anume, din apropiere sau din departare… Şi nu aş fi supravieţuit, după pierderea unor fiinţe dragi, oameni, câini sau pisici, dacă nu aş fi scris…
În final, aş vrea să enunţ o altă obsesie care mă domină la această vârstă, poate mi se trage de la auzul absolut de muzician pe care cred că l-am avut… Cred că grafomanul-scriitor este obligat, moral, să-şi domine opera, să o sigileze printr-o viziune integratoare… Este vorba despre faptul straniu că numeroasele manuscrise nepublicate de-a lungul unei vieţi, funcţionează ca un obstacol şi nu ştiu dacă e bine să mai urmezi vechile proiecte, ori e preferabil să le laşi în stadiul de proiect şi să începi să scrii ceva nou…
Grafomanul are şi el problemele lui: dintr-o ciornă găsită întâmplător prin dosarele mele, o ciornă dintr-o epocă de tinereţe în care nu reuseam să fac o sinteză între budism şi creştinism, am compus cu mare uşurinţă, într-o bună zi, un poem amplu „Symposion”… dacă am avea răgazul!… şi când nu ni se mai dă răgazul?… le vom sfarşi pe toate, în Cer, la Dumnezeu…
APĂRAREA LUI CEZAR IVĂNESCU„Când eram mai tânăr şi la trup curat“
Mă număr printre cei mulţi gălăţeni care l‑au cunoscut pe poetul şi omul Cezar Ivănescu. Am mai scris despre Don’ Cezar în varii ipostaze, mai ales când gălăţeanca Luminiţa Mihai şi‑a lansat volumul de debut la Editura Junimea, în atmosfera entuziastă şi importantă a cenaclului omonim. Bineînţeles, evenimentul a fost marcat de prezenţa multor scriitori din Iaşi, în mijloc şi în frunte cu cel mai bun poet român în viaţă, Cezar Ivănescu.
Dar, mai ales, i‑am citit cărţile acestui Don’ Quijote moldav, i‑am ascultat mărturisirile personale despre destinul său întortocheat, tragic şi frumos, deopotrivă.
Fă-l să fie, Doamne sfinte, numai om
Cine crede că se joacă de‑a poezia, acela nu se numeşte scriitor. Cine crede că se joacă de‑a Cezar Ivănescu, acela caracudă se numeşte, acela practică meseria murdară de cocoţat pe vârful piramidei cu vârful în jos. Cezar Ivănescu şi‑a osândit picioarele şi harul căutând şi descoperind poezia pe o piramidă cu vârful în jos. De departe, poetul Cezar Ivănescu este primul şi ultimul romantic al secolului trecut şi al acestui secol periculos şi asasin, mult mai periculos decât tramvaiul care a suit „moartea căprioarei” la cer.
Şi cad toate (mâine) putrede pe drum
De ce este absolut necesar să scriu despre acest mare şi important poet în paginile ziarului „Viaţa liberă”? Deoarece, şi eu fiind umil îngenuncheat la picioarele cuvântului, am ajuns să citesc şi să ascult sub auspiciile sfintei grupări literare din Iaşi. Desigur, toate acestea fiind încurajate şi ajutate de scriitori gălăţeni şi, mai ales, de către domnul Radu Macovei, directorul general al cotidianului gălăţean cel mai bine alcătuit din Moldova, cel puţin.
De ce este absolut necesar să scriu despre acest mare şi important poet din Bârlad, din Iaşi, din România şi chiar de Acolo unde au plecat Mihai Eminescu, Nicolae Labiş, Marin Preda, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Shakespeare, Esenin, Dante (?). Pentru că sunt stupefiat de mizeria pe care unii aşa‑zişi confraţi încearcă să o arunce pe sufletul şi pe dimensiunile astrale ale omului şi ale poetului Cezar Ivănescu, mulţumită căruia am citit şi am cântat Amintirea Paradisului, unul dintre cele mai semnificative semne de circulaţie prin sângele Universului implacabil şi indiferent.
Şi când pomul flori va da, fă să‑i cadă carnea grea
Nu mă interesează cine şi de ce instrumentează asemenea gunoaie scrise şi televizate. Vreau doar să vă povestesc, domnilor cititori, ce înseamnă să taci sau să nu taci în prezenţa şi în privirea şi în braţele prieteneşti ale acestui mire moldav, ale acestui îndrăgostit de Eminescu şi de Dumnezeu. Aşadar, în seara lui 25 Februarie 2003, am fost obligat/rugat să citesc în Cenaclul Junimea. Zis şi făcut. Don’ Cezar m‑a oprit după primul text şi apoi ne‑am retras pentru discuţii suplimentare în camera din Casa Pogor, oferită de parasimpaticul poet Lucian Vasiliu, unde eram oaspete însoţit de prozatorul gălăţean, Dimitrie Lupu.
Nu consider că este cazul să redau tot ce au spus prietenii mei şi ai lui Cezar Ivănescu, ci mi se pare esenţial să‑mi amintesc doar înălţimile galactice şi sfânta curăţenie din discursurile/intervenţiile catedrale ale omului Cezar Ivănescu: întâlnirile cu sărăcia, cu foamea, cu centura bestială a „Tatălui Rusia”, cu gara din Bârlad, cu rapidul Nichita Stănescu, cu acceleratul Marin Preda, cu toate staţiile şi contestaţiile poeziilor sale şi ale lumii, cu încercările preacurvitei Securităţi de a-l da pe brazda regimului fără pâine şi sare Dar nimeni, niciodată, nu a reuşit să-l împartă pe Cezar Ivănescu la unu, la doi, la trei Din cauza lui Don’ Cezar nu s‑a întâmplat nici un accident de tren, de tramvai, de căruţă, de răutate, de frumuseţe Cezar Ivănescu nu se împarte decât cu el şi cu poezia.
Dacă unii dintre detractorii săi sunt o întâmplare în literatură, Don’ Cezar este donator de sânge pentru apărarea şi păstrarea limbii române. Şi se găseşte acum un Brutus cu arme roşii care vrea să‑l pună pe Cezar sub ascultare, dar uitând că Poetul urcă singur pe crucea pe care şi‑a cioplit‑o în singurătate, în dezastru, pe măsura lui, şi nu pe mofturile mizerabile ale unor nemernici care şi‑au semnat şi‑şi semnează condamnarea la uitare.
Nec plus ultra
Cred în Cezar Ivănescu aşa cum cred în Poezie. Şi spun asta cu cărţile lui pe masă, cu cărţile lui deschise. Citiţi‑l, pentru că aceasta este singura soartă pe care şi‑a asumat‑o în faţa noastră, a tuturor, şi‑i datorăm credit nelimitat la Bursa Limbii Române!
Omul care a scris „E bine‑n gară că miroase‑a dor/ Şi a batiste în la revedere”, poartă sufletul unui rătăcitor spre care doar Teiul lui Eminescu are dreptul să întindă degetul ca un nou Pillat: „Ecce homo!”. Pe un poet nu‑l poate acuza decât poezia sa, dar poezia lui Cezar Ivănescu este cea care acuză, în numele lui Preda, Nichita, Romanescu Citiţi‑l pe Cezar Ivănescu şi veţi înţelege că nu se poate face din poarta Raiului poartă de Infern! Lasciate ogne speranza!
*(Cezar Ivănescu: „Eminescu-i Dumnezău / Iar eu mi-s profetul său”
La conul acesta de seară,
Când sufletul meu a căzut
Şi cald, aplecatul tău scut
Îl supse, ca pata de ceară,
Crescut, între mâini ca de apă,
Ce lucru al tainei cercai?
Sub verdele lumilor plai
Arai o lumină mioapă.
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorïle!
Mihai Eminescu (1850-1889)
Dialog cu Mine Insumi 