Pan Izverna

(27 iulie 1937-30 noiembrie 2013)

ŢARA RĂNITĂ

“O, Doamne, conştiinţa mi-e o rană/şi frică-mi este să nu mor astfel…

Prietenul – iată-l – mi-l aduce speranţa

Dar parcă e mai îndurerat când mă vede/şi mut aproape-mi spune/că i-au rănit conştiinţa…

Pornim să ne oblojim rănile nevăzute/Dar la ce vraci ajungem/aflăm că şi el are o rană-n cuget…

Străbatem toamne colbuite – /cerşetori ai tămăduirii -/ spre un liman bolnav spre care medic abătut/ce nu se poate vindeca pe sine…

Iernile nu mai sunt ale odihnei/ci ale unei zbateri zilnice fără somn/şi noaptea abia de simţim gerul/căci rănile nu ne lasă să mai avem simţire

O, Doamne Ţara ce-ai binecuvântat-o/Te uită e toată o rană enormă…/Trupul ei sfinţit zace la pământ/în aşteptarea luminii din ochiul vindecătorului…

Călcăm pe ulcerele ei jucăm pe plăgile-i sângerânde/o lovim şi o rănim mai tare…

Lâncezim pe trupu-i prăbuşit şi scheletic/aşteptăm aşteptăm şi nu mai vine nimeni…

Doctorul sănătos e departe/şi cei care l-au văzut nu mai sunt/şi astăzi nimeni nu-l cunoaşte şi nu vrea să-l caute…

Şi obidiţii şi netrebnicii cei mai buni cei mai răi/zac în Valea Plângerii şi aşteaptă înmulţirea rănilor…/Şi rănile cresc şi se-ntind/iar în juru-ne bântuie şobolanii şi hienele

Şi Doamne nu văd unul din spiţa celor sănătoşi/fiindcă aceia au fugit cu rănile-n suflet/şi s-au ascuns ca să-şi oblojească rănile/în vizuini

Râurile cară puroiaie şi ploile cad cu lăcuste/dar nu aducem vraciul şi nu lăsăm ţara/să se ridice de la pământ…

Şi toţi vrem ca ţara să se scoale pentru noi/să se vindece singură cum o putea/şi cu viermii pe ea”

Pan Izverna

(27 iulie 1937, Malovăţ-30 noiembrie 2013, Bucuresti)

Pan Izverna (pseudonim al lui Pantelie Tărăbâc; 27 iulie 1937, Malovăţ, judeţul Mehedinţi) este un poet, prozator şi traducător. Este fiul Mariei (născută Hurduc), moaşă, şi al lui Alexandru Tărăbâc, învăţător. A urmat şcoala primară în comuna natală (1943-1947) şi Liceul „Traian” din Turnu Severin (1947-1954). Absolvind Facultatea de Medicină din Bucureşti (1961), a profesat medicina generală şi pediatria în mai multe localităţi din judeţele Bacău, Călăraşi, Constanţa şi Prahova până în 1975, când a renunţat, dedicându-se activităţii literare. Începând din 1965 a publicat proze în „Luceafărul”, iar „România literară” l-a lansat în 1969 ca poet. Prima lui carte, Arhipelag de noapte, apare în 1971. A realizat numeroase traduceri, majoritatea în colaborare cu Mioara Izverna, soţia sa, din Aloysius Bertrand, Chateaubriand, Buffon, Theophile Gautier, Gustave Flaubert, Frederic Masson etc.

Ca poet şi prozator, Izverna se distinge prin marea disponibilitate de a parcurge mai multe registre lirice şi epice, abordând variate modalităţi compoziţionale. Poezia lui, gravă, profundă, face deseori apel la fabulos şi mitologic. Dacă în Arhipelag de noapte poetul se caută pe sine cu o vibraţie sentimentală reţinută, în Cuaternar (1972) personalitatea lui se manifestă original, într-o tonalitate sobră, prin „evocarea” unor stări dintr-o existenţă primordială.

Izverna se dovedeşte un desăvârşit continuator în contemporaneitate al lui Al. Macedonski prin tehnica şi rafinamentul rondelului, cele două volume de poeme compuse în această dificilă formă fixă, Rondelul tainelor (1974) şi Rondelurile (1983), fiind realizate impecabil. Frecvente sunt aici pendulările între faustic şi teluric, ca şi incursiunile exotice, cu imagini din Orient (Rondelul din Baalbek, Rondelul apei din Islam), însă ponderea o deţin simbolurile din mitologie, personaje precum Neptun, Pan, Orfeu, Narcis. Rondelurile din ciclul Orfice se disting prin viziunea modernă pe care o proiectează asupra ipostazierii poetului şi a condiţiei lui.

Poemele din volumul Anamnesis (1986), pedalând pe discrete acorduri bacoviene, sunt construite în jurul unor rememorări şi trăiri revolute. Între ele, ciclul Cronica nopţilor şi a anotimpurilor se evidenţiază prin peisajele autumnale, desfăşurate într-o fastuoasă, rafinată paletă cromatică. Prozele reunite în volumul Bătrânul anticar (1991) îmbină ingenios referinţe livreşti şi elemente de limbaj curent, trimiteri mitologice şi termeni de argou, articulând perioade de o savuroasă amplitudine poematică, în care răzbat ecouri pitoreşti şi exotice din Craii de Curtea- Veche a lui Mateiu I. Caragiale, precum în Cronica scurtă a unei expediţii uriaşe. Prozele au în genere, ca ax ordonator, o metaforă sau un simbol.

Unele ilustrează tema vanitos vanitatum, demonstrând prin trama narativă zădărnicia eforturilor omeneşti pe drumul spinos al împlinirii unui vis, a unui ideal, în altele (Omul şi nisipul, Bătrânul anticar, În hrubă, Trenul de dimineaţă), cu toate că accentul cade pe fantazarea onirică şi pe halucinaţia controlată, naraţiunea este atât de sigur implicată în acţiune şi real încât hotarul dintre firesc şi straniu devine difuz. De o cu totul altă factură sunt prozele din ciclul Vârsta de bronz, evocând personaje şi întâmplări din mitologia greacă, cu o discretă intenţie ironică, moralizatoare.

Opera literară

• Arhipelag de noapte, Bucureşti, 1971;

• Cuaternar, Bucureşti, 1972;

• Rondelul tainelor, Bucureşti, 1974;

• Rondelurile, Bucureşti, 1983;

• Anamnesis, Bucureşti, 1986;

• Bătrânul anticar, Bucureşti, 1991;

• Epifaniile poetului şi ale poeziei, Bucureşti, 2000.

Traduceri

• Aloysius Bertrand, Gaspard de la Nuit, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Irina Mavrodin); Chateaubriand, Călătorii, Bucureşti, 1978;

• Buffon, Pagini din „Istoria naturală”, Bucureşti, 1981, Istoria naturală, Bucureşti, 1984 (în colaborare cu Mioara Izverna);

• Theophile Gautier, Călătorie în Italia, Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Mioara Izverna), Călătorie în Spania, Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Mioara Izverna);

• Istoria romantismului. Amintiri romantice şi portrete, Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Mioara Izverna);

• Fustei De Coulanges, Cetatea antică, I-II, prefaţă de Radu Florescu, Bucureşti, 1984 (în colaborare cu Mioara Izverna);

• Gustave Flaubert, Jurnal de călătorie. Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Mioara Izverna);

• Vladislav Folkierski, Între clasicism şi romantism, Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Mioara Izverna);

• Gustave Glotz, Cetatea greacă, Bucureşti, 1990;

• Frederic Masson, Napoleon şi iubirea, Bucureşti, 1991 (în colaborare cu Mioara Izverna);

• Alexis Carrel, Rugăciunea, Bucureşti, 1996.

PAN IZVERNA, SCHIŢĂ DE PORTRET

Foto via conexiuni.net şi ilazu.blogspot.com

De mult timp tot vreau să scriu despre Domnul Doctor, cum îi spune lumea. Toate nimicurile politice m-au împiedicat, fapt pentru care îl rog să mă ierte. Şi din nou îmi amintesc vorba Fericitului Augustin, din De magistro, pe care o cita atât de des C.Noica, în apărarea preocupărilor lui esenţiale: să nu ne ţină în loc nimicul. Şi – vai! – cât ne ţine. Ne ţine cu ţară cu tot. Pe loc-pe loc.

Pan Izverna e o apariţie interbelică în Bucureştiul peste care au trecut atâtea catasfrofe totalitare. Un domn mereu la costum – costume deschise, cum numai domnii purtau cândva, când România era dintre reginele Europei. Şi bineînţeles, cu pălărie. Vara, pălărie de pai. Delicat ridicată în chip de salut. Aşa onorează el oamenii şi readuce în clipă Micul Paris. Uitasem să vă povestesc despre feluritele-i bastoane, dar cred că v-aţi imaginat deja, cei care nu-l cunosc. Iar cei care îl cunosc, sper că-l recunosc în schiţa mea de portret, pe care îndrăznesc să o creionez: cu emoţii, la propriu, de şcolăriţă, fiindcă mi-a spus că ar trebui să scriu o carte de portretistică. Dacă m-aş învrednici, Pan Izverna s-ar afla la loc de cinste. Ca şi minunuata-i consoartă, doamna Mioara Izverna.

Şi mai că l-aş şantaja, adică, m-aş angaja să o scriu, dacă şi domnia sa ar scrie sau măcar ar înregistra volumul de memorii – de fapt, volumele – inclusiv episodul pe care mi l-a promis, acela cu o mulţime de căţei salvaţi de la moarte.

Om nu mare de stat, dar mare. Şi care, dacă intra în politică nu doar ca observator permanent şi activ, era certamente om de stat. E vorba de credinţă vieţuitoare, integritate şi cultură asumată ca nobleţe de spirit. Cultura intrată în sânge, educaţia curată. Care te învaţă că esenţial e să fii, mereu, om. Omul lui Dumnezeu.

El e un om privat de ce i-a fost dat mai drag, o fiică genială, Uca şi pe care, precum Iov, a condus-o pe ultimul drum, de fapt, pe drumul ultim, spre Dumnezeu. Are aşa o credinţă tare încât crucea durerii şi-o poartă cum respiră. Nu vrea să bruscheze pe nimeni cu suferinţa lui – ca şi a Creatorului care Şi-a văzut Fiul pe cruce. Încearcă doar să împărtăşească României – că infinit mai bine cunoscută e în Olanda, Franţa sau SUA – din darurile fiicei sale ale cărei ursitoare gemene trebuie să fi fost Rigoarea şi Libertatea. O rigoare liberă de compromisuri şi o libertate riguroasă, adică, riguros administrată pentru sine, tocmai pentru ca roadele genialităţii ei cultivate să fie mai generos împărtăşite. Dar nu e încă, aici şi acum, loc pentru portretul Irinei Diana Izverna-Tarabac. Mai zic doar că avea o poezie a rigorii – ca mama şi ca mătuşa ei, Irina Mavrodin -, aşa cum tatăl său are o rigoare a poeziei, autoimpusă ca să poată domestici şi ordona luxurianţa unei imaginaţii atât de neobosite încât trebuie să-i fie chinuitoare, dacă nu o guvernează. Asta poate şi pentru că a fost născut şi crescut cu vuietul Oltului alături.

O imaginaţie fastuoasă, fără margini şi care probabil îl asaltează neobosit, în aşa fel încât nu-i mai dă vreme şi pentru scrisul memoriilor. Şi e mare păcat, fiindcă se pierde o istorie trăită, are în sipetul memoriei nescrise mărturii excepţionale despre fapte şi personalităţi.

Pan Izverna e o enciclopedie vie, ştie atâtea fapte şi întâmplări din istoria ţării, istorie trăită şi pe care mi-am permis să-l cert că nu a relatat-o memorialistic. E un gen care lipseşte din opera scriitorului inconfundabil şi din păcate, prea puţin preţuit la valoarea imaginaţiei sale galopante. Precum sumedenie de cai care se aleargă nesupus.

E şi un eseist, şi un traducător eminent – ca toată familia, Irina, Mioara, Irinuca. Traducător inclusiv sau mai ales de poezie, ceea ce nu se poate decât dacă eşti tu însuţi poet. Iar Pan Izverna are deopotrivă fibră poetică şi verb de prozator.

Proza-i creşte din sevele misterului cotidian, neştiut şi gata (de) revelat hărăziţilor cu senzori infrarealişti, ca să-l parafrazez pe Mircea Eliade. Un sâmbure dumnezeiesc e în fiecare strop de timp şi ipostază de viaţă. Proza lui Pan Izverna e ca un oficiant la altarul in-continuităţii făpturii cu fiinţa şi a fiinţei cu făptura, o suită de filme ale contiguităţii de palimpsest a creaţiei dumnezeieşti ipostaziate ontologic, biologic şi istoric (chiar speciile se întrepătrund, printr-o empatie continuă). Pan Izverna are darul rar al scrisului ca revelator al simultaneităţii în succesiune, o poveste a istoriei care se se re-găseşte şi se (re)trăieşte în clipă. Probabil că ăsta-i şi secretul Bătrânului Anticar. Toată viaţa din jurul nostru e o mulţime de cărţi nescrise. În aparenţă. Că în esenţă, toate sunt înscrise în Cartea Vieţii, trecute, prezente şi viitoare, una şi aceeaşi, şi totodată, mereu diferită, în veşnica bibliotecă pantocratoare.

Pan Izverna are acces la secretele întrepătrunderii lumilor – spaţiilor şi timpurilor. Pan Izverna e, de altfel, numele de scriitor al doctorului Pandele Tărăbac şi numele Sfântului patron, Pantelimon, pare că i s-a menit ca sens al vieţii tămăduitoare: în calidate de medic, deopotrivă şi scriitor. Şi mai ales, credincios practicant. Că livresc ar fi tot scrisul fără sângele credinţei. Credinţa inundă opera lui Pan Izverna, o vascularizează cu un patos cronic: precum vinul după zbuciumul din strugure, precum sângele dionisiac subţiat în rază apolinică, precum patimile Mântuitorului mărturisitoare de lumină. Iar, la nivelul senzaţiei, ca şoaptele zeului Pan în savorile vinurilor.

M-am referit la poezia lui Pan Izverna, poezie superbă. De toate formele, clasică, atipică, ritmică, fie cu, fie fără rimă, dar mereu cu acel ritm interior al continuităţii irepresibile, din urma spaţiului şi timpului, şi următoare lor. O poezie plină de toată diversitatea vieţii – şi a morţii iluzorii -, o poezie vie, fie că e un rondel al detaliilor delicate, fie un pastel românesc frapant ca o anamneză, fie o baladă, fie un imn, fie orice fel de alcătuire poetică, a cărei artă o stăpâneşte cu ştiinţă. Acea ştiinţă a însufleţirii, fără de care scrisul, oricât de perfect, e natură moartă.

Pan Izverna a scris şi mi-a dăruit foarte multe cărţi. Ultima pe care am citit-o – şi am iubit-o – e volumul de poezie “Anotimpuri Lumi îngropate”, apărut anul trecut la Editura “Timpul” din Iaşi. Dacă ar fi scris doar cartea asta şi e acolo trăire cât pentru vieţi de secole. Poezia lui e o invocaţie la palimpsest. Şi lumi peste lumi se întrevăd, epoci peste epoci. O singură inimă bate în toate. A Poetului. Poeziile sunt bătăile inimii divulgate.

Cel mai tare inima lui Pan Izverna bate pentru:

ŢARA RĂNITĂ