discurs

Singurătatea Americii Latine

        Gabriel García Márquez

Un adevărat eveniment literar de proiecţie internaţională este lansarea, la sfârşitul anului trecut, simultan în Spania şi în America Latină, a unei noi cărţi a celebrului scriitor columbian Gabriel García Márquez, laureat al Premiului Nobel, intitulată Yo no vengo a decir un discurso (N-am venit să ţin un discurs), la şase ani de la ultima sa operă, romanul Povestea târfelor mele triste. Apărut la Editura Mondadori, profilată pe publicarea operelor scriitorului, volumul reuneşte 22 de texte, majoritatea inedite, dar şi unele rătăcite sau uitate, destinate a fi citite în public, pe care autorul – astăzi, în vârstă de 83 de ani – le-a scris de-a lungul prodigioasei sale vieţi: primul, care dă şi titlul culegerii, este cel ţinut la 17 ani, la absolvirea liceului, în prezenţa colegilor de clasă, iar ultimul, din 2007, a fost citit în faţa Academiei Regale a Spaniei şi a Academiilor Hispanoamericane corespunzătoare, precum şi a Regilor Spaniei.

 

Este impresionant evantaiul tematic al acestor texte, care alcătuiesc o sugestivă sinteză a obsesiilor literare ale celui care a scris inegalabilul roman Un veac de singurătate, dar şi a susţinutelor lui preocupări în calitate de intelectual militant şi de cetăţean al Americii Latine şi al lumii, de la problematica densă legată de Columbia natală la cea privind viitorul tineretului şi procesul de educaţie în America Latină sau la proliferarea nucleară şi dezastrele ecologice pe plan mondial.

 

Dintre textele reunite în volumul a cărui tălmăcire în limba română este în curs de apariţie la Editura Rao, un interes major prezintă, de bună seamă, discursul la primirea Premiului Nobel, în 1982, intitulat Singurătatea Americii Latine, considerat o capodoperă a genului, pe care îl oferim cititorilor revistei.

 

Antonio Pigafetta, un navigator florentin care l-a însoţit pe Magellan în prima sa călătorie în jurul lumii, a scris la trecerea lui prin America noastră meridională o cronică riguroasă care, totuşi, pare o aventură a imaginaţiei. A povestit că văzuse porci cu buricul pe spate şi nişte păsări fără picioare, ale căror femele îşi cloceau puii pe spinarea bărbătuşului, şi altele asemenea pelicanilor, dar fără limbă şi cu ciocurile precum o lingură. A mai povestit că văzuse o pocitanie de animal cu cap şi urechi de catâr, trup de cămilă, picioare de cerb şi nechezături de cal. A mai povestit că primului băştinaş peste care dădură în Patagonia îi puseră în faţă o oglindă şi că uriaşul acela înfocat îşi pierdu uzul raţiunii de groaza stârnită de propria-i imagine.

 

Această relatare scurtă şi fascinantă, în care s-au întrezărit germenii romanelor noastre de astăzi, nu-i nici pe departe mărturia cea mai uimitoare despre realitatea noastră din acele timpuri. Cronicarii Indiilor ne-au lăsat altele, nenumărate. El Dorado – tărâmul nostru iluzoriu atât de râvnit – a figurat într-o mulţime de hărţi preţ de ani de zile, schimbându-şi locul şi forma după fantezia cartografilor. În căutarea izvorului Tinereţii fără Bătrâneţe, miticul Álvar Núńez Cabeza de Vaca a explorat vreme de opt ani nordul Mexicului, într-o expediţie necugetată, ai cărei membri s-au mâncat între ei, întorcându-se doar cinci din cei şase sute câţi o porniseră. Unul din misterele fără număr, nicicând desluşite, este al celor unsprezece mii de catâri, fiecare cu o povară de o sută de livre de aur, care au plecat într-o bună zi din Cuzco spre a sluji drept plată pentru răscumpărarea lui Atahualpa şi n-au ajuns niciodată la destinaţie. Mai târziu, pe timpul Coloniei, în Cartagena de Indias se vindeau nişte găini crescute pe pământuri de aluviune, în pipota cărora erau pietricele de aur. Delirul acesta după aur al întemeietorilor noştri ne-a urmărit până de curând. Chiar în secolul trecut, misiunea germană însărcinată cu prospectarea construcţiei unei căi ferate interoceanice în istmul Panamá a ajuns la concluzia că proiectul era viabil cu con­diţia ca şinele să fie făcute nu din fier, un metal ce nu se prea găsea în zonă, ci din aur.
Independenţa de sub dominaţia spaniolă nu ne-a ferit de demenţă. Generalul Antonio López de Santa Anna, care a fost în trei rânduri dictator în Mexic, a dat ordin să-i fie înmormântat cu funeralii magnifice piciorul drept, pe care-l pierduse în aşa-numitul Răz­boi al Plăcintelor. Generalul Gabriel García Moreno a guvernat în Ecuador preţ de şaisprezece ani ca monarh absolut, iar cadavrul său a fost privegheat, în uniforma de gală şi cu platoşa-i de decoraţii, aşezat în jilţul prezidenţial. Generalul Maximiliano Hernández Martínez, despotul teozof din Salvador care a exterminat printr-un măcel barbar treizeci de mii de ţărani, inventase un pendul pentru a verifica dacă alimentele erau otrăvite şi a poruncit ca felinarele să fie acoperite cu hârtie roşie spre a combate o epide­mie de scarlatină. Monumentul generalului Francisco Morazán, ridicat în piaţa mare din Tegucigalpa, este în realitate o statuie a ma­re­şalului Ney, cumpărată de la un depozit de sculpturi vechi.

 

Acum unsprezece ani, unul dintre poeţii străluciţi ai timpului nostru, chilianul Pablo Neruda, a luminat continentul acesta cu versul său. De atunci, printre cei care aveau cugetul curat din Europa şi, uneori, şi printre cei care nu-l aveau, s-au răspândit mai impetuos ca niciodată ştirile fantomatice din America Latină, patria aceasta uriaşă a unor bărbaţi călăuziţi de himere şi a unor femei brave, a căror dârzenie nesfârşită se confundă cu legenda. N-am avut nici o clipă de răgaz. Un preşedinte prometeic baricadat în palatul său în flăcări a murit luptându-se singur cu o întreagă armată, şi două catastrofe aeriene suspecte, niciodată elucidate, au se­cerat viaţa altui suflet generos şi a unui mi­litar democrat care redăduse demnitatea poporului său.

 

Au fost cinci războaie şi şaptesprezece lovituri de Stat şi a apărut un dictator satanic, care în numele Domnului a săvârşit pri­mul genocid etnic din America Latină contemporană. În vremea asta, douăzeci de milioane de copii latinoamericani mureau îna­inte de a împlini doi ani, adică mai mulţi decât cei născuţi în Europa din 1970 până acum. Numărul celor dispăruţi în urma re­pre­siunii ajunge aproape la o sută douăzeci de mii, adică aşa cum ar fi să nu se ştie unde sunt toţi locuitorii din Upsala. Foarte multe femei gravide arestate au născut în închisori argentiniene, dar nu se cunoaşte nici astăzi identitatea acestor copii şi nici locurile pe unde se află, fiind destinaţi de autorităţile mi­litare adopţiilor clandestine sau orfelinatelor. Pentru că n-au vrut ca lucrurile să continue tot aşa, au murit cam două sute de mii de femei şi bărbaţi în tot continentul şi peste o sută de mii au pierit în trei ţări mici şi înverşunate din America Centrală: Nicaragua, Salvador şi Guatemala.

 

Dacă asta s-ar fi întâmplat în Statele Unite, cifra proporţională ar fi de 1.600.000 de morţi violente în patru ani.

 

Din Chile, ţară cu tradiţie în privinţa ospitalităţii, au fugit un milion de persoane: zece la sută din populaţie. Uruguayul, o ţară minusculă cu două milioane de locuitori care se considerau naţiunea cea mai civilizată de pe continent, a pierdut prin exil unul din cinci cetăţeni. Războiul civil din Salvador a produs, din 1979, aproape un refugiat la fiecare douăzeci de minute. Ţara care s-ar putea face cu toţi exilaţii şi emigraţii forţaţi din America Latină ar avea o populaţie mai numeroasă decât Norvegia.

 

Îndrăznesc să cred că această realitate ieşită din comun, şi nu doar expresia ei literară, a meritat anul acesta atenţia Academiei Suedeze de Litere. O realitate care nu-i cea de pe hârtie, ci trăieşte cu noi şi determină fiece clipă a nenumăratelor noastre morţi zilnice, dând naştere unui izvor nesecat de creaţie, plin de nefericire şi de frumuseţe, în care columbianul acesta rătăcitor şi nostalgic care sunt nu înseamnă altceva decât o pildă mai privilegiată de soartă. Poeţi şi cer­şetori, războinici şi netoţi, toţi copiii acelei realităţi năprasnice a trebuit să cerem foarte puţin imaginaţiei, fiindcă provocarea cea mai mare pentru noi a fost insuficienţa mijloacelor convenţionale pentru a ne face credibilă viaţa. Acesta este, prieteni, punctul crucial al singurătăţii noastre.

 

Căci, dacă aceste dificultăţi ne năucesc pe noi, care facem parte din esenţa lor, nu-i greu de înţeles că spiritele raţionale de partea aceasta a lumii, extaziate în contempla­rea propriei culturi, sunt lipsite de o metodă valabilă pentru a ne interpreta. E de înţeles că insistă să ne măsoare în acelaşi fel ca pe sine, fără a-şi aminti că vitregiile vieţii nu sunt egale pentru toţi, iar căutarea propriei identităţi ne este tot atât de anevoioasă şi cumplită nouă cum le-a fost lor. Interpretarea realităţii noastre cu scheme străine nu ne face decât să devenim tot mai necunoscuţi, tot mai puţin liberi, tot mai solitari. Poate că venerabila Europă ar fi mai receptivă dacă ar încerca să ne vadă prin propriul său trecut. Dacă şi-ar aminti că Londrei i-au trebuit trei sute de ani pentru a-şi înălţa primul zid de apărare şi alte trei sute pentru a avea un episcop; că Roma s-a zbătut în negura incertitudinii preţ de douăzeci de veacuri înainte ca un rege etrusc s-o aducă în istorie şi că până şi în secolul al XVI-lea paşnicii elveţieni de astăzi, care ne delectează cu brânzeturile lor nemaipomenite şi cu ceasurile lor fără seamăn, au însângerat Europa ca mercenari. Chiar şi în apogeul Renaşterii, douăsprezece mii de pedestraşi germani în solda armatelor imperiale prădară şi devastară Roma, măcelărind opt mii din locuitorii ei.

 

Nu încerc să întruchipez iluziile lui Tonio Kröger, ale cărui vise de unire între un nord cast şi un sud plin de pasiune erau exaltate de Thomas Mann acum cincizeci şi trei de ani chiar aici, dar cred că europenii cu spiritul limpede – cei care luptă tot aici pentru o mare patrie mai umană şi mai dreaptă – ne-ar putea ajuta mai mult dacă şi-ar reconsidera în profunzime modul de a ne vedea. Solidaritatea cu visele noastre nu ne va face să ne simţim mai puţin singuri, atâta vreme cât nu se concretizează prin acte de sprijinire legitimă a popoarelor care-şi afirmă năzuinţa de a avea o viaţă proprie în împărţirea lumii.

 

America Latină nu vrea şi nici nu are de ce să fie o piesă de şah, un nebun fără discernământ şi nu este deloc himeric ca ţelurile sale de independenţă şi originalitate să se transforme într-o aspiraţie occidentală. Totuşi, cuceririle din domeniul navigaţiei, care au micşorat atâtea distanţe între Americile noastre şi Europa, par a fi mărit, în schimb, depărtarea noastră culturală. De ce, oare, originalitatea care ni se acceptă fără rezerve în literatură ne este refuzată cu un întreg cortegiu de suspiciuni în tentativele noastre atât de dificile de schimbare socială? De ce să credem că dreptatea socială pe care europenii de frunte încearcă să o impună în ţările lor nu poate constitui şi un obiectiv latinoamerican cu metode distincte în condiţii diferite? Nu: violenţa şi durerea ieşite din comun ale istoriei noastre sunt rezultatul unor nedreptăţi seculare şi al unor amărăciuni infinite, iar nu o înţelegere tainică pusă la cale la trei mii de leghe de casa noastră. Însă mulţi conducători şi gânditori europeni au crezut aceasta, cu infantilismul bunicilor care au uitat nebuniile rodnice ale tinereţii lor, ca şi cum n-ar fi cu putinţă alt destin decât acela de a trăi după bunul plac al celor doi mari stăpâni ai lumii. Aceasta este, prieteni, dimensiunea singurătăţii noastre. Şi totuşi, în faţa opresiunii, jafului şi devastării, răspunsul nostru este viaţa. Nici diluviile, nici ciuma, nici foametea, nici cataclismele şi nici măcar veşnicele războaie de-a lungul secolelor nu au izbutit să reducă superioritatea tenace a vieţii asupra morţii.

 

O superioritate ce se sporeşte într-un ritm accelerat: în fiecare an sunt cu şaptezeci şi patru de milioane mai multe naşteri decât decese, o cantitate de vii noi care ar face să crească de şapte ori în fiecare an popu­laţia New York-ului. Majoritatea lor se nasc în ţările cu mai puţine resurse şi, între acestea, de bună seamă, cele din America Latină. În schimb, ţările cele mai prospere au reuşit să acumuleze destulă putere de distrugere care ar omorî de o sută de ori nu numai toate fiinţele omeneşti care au existat până astăzi, ci toate fiinţele vii care s-au perindat pe planeta aceasta nenorocită.

 

Într-o zi ca aceasta, maestrul meu William Faulkner a spus chiar aici: „Refuz să accept sfârşitul omului”. Nu m-aş simţi vrednic să ocup acest loc care a fost al lui dacă n-aş avea pe deplin conştiinţa că, pentru prima oară din zorii omenirii, dezastrul uriaş pe care el refuza să-l admită acum treizeci şi doi de ani nu este astăzi decât o simplă posibilitate ştiinţifică. În faţa acestei realităţi cutremurătoare care, de-a lungul timpului uman, a părut, pesemne, o utopie, născocitorii de poveşti care credem totul ne simţim îndrituiţi să credem că nu este încă prea târziu pentru a făuri utopia contrară. O nouă şi năvalnică utopie a vieţii, unde nimeni să nu poată hotărî pentru alţii până şi felul în care să moară, unde iubirea să fie cu adevărat sigură şi fericirea posibilă şi unde neamurile condamnate la un veac de singurătate să aibă, în sfârşit şi pentru totdeauna, o a doua şansă pe Pământ.

 

Stockholm, Suedia, 8 decembrie 1982