Papa Grigore I cel Mare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Grigore I cel Mare
Sfântul Grigore dictând, imagine din Antifonarul de la St. Gallen.
Nume
Început de pontificat 590
Final de pontificat 604
Predecesor Papa Pelagius al II-lea
Succesor Papa Sabinianus
Născut 540
Decedat 604 (la 64 de ani)

Sf. Papă Grigore I, cunoscut ca Grigore cel Mare [lat. Sanctus Gregorius Magnus] și ca Grigore Dialogul (* cca. 540, Roma – † 12 martie 604, Roma), papă al Romei din 590 până la moartea sa, pe 12 martie 604. Este doctor al Bisericii și unul dintre cei șase părinți apuseni ai Bisericii, alături de Ambrozie, Augustin de Hipona, Ieronim, Tertulian și Ciprian de Cartagina. A fost și primul călugăr care a devenit papă. Este recunoscut ca sfânt imediat după moartea sa, atât în Biserica Romano-Catolică cât și în Biserica Ortodoxă (Răsăriteană). Jean Calvin îl admiră pe papa Grigore și îl citează în lucrarea sa Învățătura religiei creștine. Este patronul muzicienilor, cântăreților, studenților și al învățătorilor. Considerat unul din cei mai însemnați papi din istorie.

 

 

Viața

Grigore I cel Mare, pictură de Antonello da Messina

Se presupune că Sf. Grigore (Grigore cel Mare) s-a născut în jurul anului 540 la Roma. Părinții l-au numit Grigore (lat. Grigorius), nume de origine greacă care se traduce în latină Vigilantius („vigilent”). Scriitori medievali care credeau în etimologia numelui său, au transpus această semnificație în lucrările sale despre papa Grigore. Se știe foarte puțin despre copilăria sa. În această perioadă, conform datelor istorice, Italia a fost recucerită de împăratul roman răsăritean, Iustinian I cel Mare, de la Goți, acest război fiind după anul 552. În 554, o invazie a francilor a fost învinsă, după care a urmat o perioadă de liniște în Italia, care, deși era condusă de puterea romană din Constantinopol, era unită într-o singură țară și păstra limba oficială a Romei, latina clasică.

Grigore s-a născut într-o familie romană aristocrată bogată (patricieni), care avea legături strânse cu Biserica. Întrucât nu s-a demonstrat istoric descendența dintr-o familie patriciană din Republica Romană, nu se poate ști din ce arbore genealogic al unei familii nobile derivă. Un străbun al lui Grigore a fost Felix al III-lea, papă nominalizat de regele got Theodoric cel Mare.

Familia sa a avut și locuit o vilă suburbană pe Colina Caelius din Roma. Strada unde a fost acea casă se numește astăzi Strada Sf. Grigore (it. Via di San Gregorio). În nord, strada merge spre Colosseum, iar în sud spre Circus Maximus. În zilele papei Grigore, clădirile romane antice erau în ruine fiindcă erau deținute de persoane particulare. Familia sa deținea și proprietăți cu lucrători în jurul Romei și în Sicilia, unde probabil Grigore și părinții săi – Gordian și Silvia – s-au retras în perioada războiului de redobândire a Italiei, în care forțele adversare au fost conduse de generalul bizantin Belisarie și regele goților italici, Totila.

Tatăl lui Grigore, Gordian, deținea funcția regionarius în Biserică (nu se cunoaște nimic despre această funcție). Mama lui Grigore, Silvia, avea în Sicilia o soră măritată, Patricia. Călugării de la Sf. Andrei, vechea vilă a papei, aveau imprimată înfățișarea lui Grigore într-un portret, pe care l-a descris după 300 de ani, în secolul IX, Ioan Diaconul Romei. Grigore a avut un frate, al cărui nume și soartă sunt necunoscute.

Grigore a fost educat de Sf. Grigore de Tours, care spunea că a fost cel mai învățat om al vremii sale, mai ales la gramatică, dialectică și retorică. Grigore știa să scrie corect în latină, dar nu a învățat să scrie în greacă. Învățase autorii latini, științele naturii, istoria, matematica, muzica. Avea fluență în cunoașterea dreptului imperial, de unde putem deduce că a practicat dreptul, ca să fie pregătit pentru o carieră în serviciul public.

Guvernator al Romei

După terminarea studiilor, Grigore a îmbrățișat cariera administrativă, ajungând să fie numit în 573, de împăratul bizantin, Iustin al II-lea, Prefect al Romei (praefectus urbis).

Grigore călugărul

Cariera publică însă avea să se termine odată cu moartea tatălui său. Grigore a renunțat la înalta funcție deținută și a intrat în viața monastică. Afinitatea pentru traiul monahal s-ar putea datora familiei sale, mama sa trăind ca o sfântă, iar surorile tatălui său erau călugărițe. Astfel Grigore și-a împărțit întreaga avere săracilor și a ctitorit șapte mănăstiri, dintre care șase în Sicilia. Și-a transformat casa părintească de pe Colina Caelius în mănăstire închinată Sf. Apostol Andrei, în care a adăpostit călugării benedictini, alungați din mănăstirea Monte Cassino de longobarzii care încercau să cucerească peninsula italică. Grigore însuși s-a retras aici, dorind să rămână simplu călugăr benedictin. După multe secole, mănăstirea Sf. Andrei a fost dedicată celui care a întemeiat-o, Sf. Grigore (Mănăstirea Sf. Grigore cel Mare de pe Caelio).

Papa Pelagius al II-lea l-a hirotonit diacon și în 579 l-a trimis pe Grigore ca apocrisar (lat. apocrisiarius), ambasadador la cutea imperială din Constantinopol, funcție ocupată timp de șapte ani, până în 585. Ca ambasador pe lângă împăratul Tiberiu I Constantin și succesorul acestuia, Mauriciu, le-a cerut să ajute Roma supusă atacurilor longobarde. A fost rechemat la Roma, unde, ales abate, și-a reluat viața de călugăr în mănăstirea sa. A fost consilier al papei Pelagius al II-lea, când acesta i-a cerut ajutorul pentru a reuni episcopii din nordul Italiei cu Roma, aflați în schismă din cauza poziției luate de papa Vigiliu în privința condamnării „Celor Trei Capitole”.

Alegerea ca papă

După decesul papei Pelagius al II-lea (în toiul unei epidemii de ciumă), Grigore a fost ales în 590 papă prin voința unanimă exprimată de cler, senat și popor. Inițial, Grigore s-a împotrivit și a încercat să fugă, socotindu-se nedemn de a fi episcopul Romei, dar a fost găsit și adus înapoi. Cu toate insistențele sale la împăratul bizantin de a nu ratifica numirea, împăratul i-a încredințat scaunul papal. Încoronarea ca papă a lui Grigore a avut loc la 3 septembrie 590.

După numire, în 591, Grigore a cerut populației Romei să facă o ceremonie de pocăință pentru ca puternica epidemie ciumă să înceteze. Se spune că atunci, când credincioșii au trecut pe lângă mormântul împăratul Adrian, s-a întâmplat o minune: a apărut Sf. Arhanghel Mihail, și-a pus sabia sa arzătoare în aripi, arătând că rugăciunea creștinilor a ajuns la cer, și ciuma a încetat.

Opera

Autor al scrierii în patru volume intitulate Dialogi (Dialogurile), motiv pentru care creștinătatea răsăriteană îl cinstește sub numele de Grigorie Dialogul.

A compus Liturghia darurilor înaintesfințite, care se celebrează în bisericile răsăritene în timpul postului mare. Cunoscută cu titlul Liturghia Sf. Grigorie Dialogul, este una dintre cele trei liturghii oficiate în bisericile ortodoxe și greco-catolică, alături de cea a lui Ioan Gură de Aur și cea a lui Vasile cel Mare.

A mai scris Cartea regulii pastorale, adresată preoților, în care vorbește despre cumpătarea în asceză.

Sărbători

Bibliografie

  • Lupu, Aurel și Damian, Sorin Dan, “Viețile episcopilor Romei socotiți sfinți în Biserica Ortodoxă”, Editura Herald, București, România, 2009 (144 pagini), ISBN 978-973-111-120-9;

Legături externe

 

Predecesor:
Papa Benedict I
Pelagius al II-lea
590604
Succesor:
Sabinianus

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

credo

Search
Viata sfântului Benedict si Regula benedictina

Rasfoieste
online

de Papa Grigore cel Mare
Publicata in Colectia Vietile Sfintilor

Aparitia acestei carti în limba româna constituie un eveniment editorial, întrucât este pentru prima data în care aceasta carte, una dintre comorile tezaurului patristic al Bisericii Catolice, apare în tara noastra. Ea are doua parti distincte: Viata sfântului Benedict si Regula benedictina.
Traducerea a fost realizata de surorile benedictine din Manastirea „Maica Unitatii” din Viisoara – Piatra Neamt, care urmeaza îndeaproape faimoasa Regula benedictina, conform careia viata din manastire este stabilita ca într-o familie, astfel încât abatele este tratat ca un parinte spiritual, iar calugarii ca frati. Calugarul benedictin îl cauta pe Dumnezeu si raspândeste pacea prin rugaciune si munca (de aici faimosul dicton „ora et labora” – „roaga-te si munceste”).
Benedict s-a nascut (480) în Nursia (Norcia, Umbria) ca fiul unui om bogat. El a început împreuna cu fratele sau sa duca o viata sfânta, plina de rugaciune si de asceza. Li s-a alaturat si sora lor, Scolastica. A murit în anul 547. Întemeierea Ordinului Benedictin si reformarea traditiilor monastice anterioare existente în Occident i-au meritat supranumele de parintele monahismului occidental. A avut o viata traita în stralucirea adevarului, si nu în luminile colorate ale politetii si ale conformismului.
Papa Paul al VI-lea l-a caracterizat astfel: „Fauritor al unitatii, maestru al civilizatiei, în primul rând crainic al lui Cristos si întemeietor al vietii calugaresti în Occident, Benedict cu fiii sai spirituali au adus Europei progresul crestin prin cruce, prin carte si plug”. Pentru aceasta, sfântul Benedict este considerat, din 1964, patron protector al Europei.
Unul dintre papii care au urmat stilul sau de viata modesta a fost papa Grigore cel Mare (590-604), autorul acestei carti. A fost si primul calugar care a devenit papa, fiind benedictin. Mare aparator al monahismului, el îsi transforma casa parinteasca de pe Colina Caelius din Roma într-o manastire închinata sfântului apostol Andrei, în care-i adaposteste pe calugarii benedictini alungati din manastirea Monte Cassino de catre longobarzii care încercau sa cucereasca Peninsula Italica. Grigore însusi se retrage aici dorind sa ramâna un simplu calugar benedictin. Dupa multe secole, Manastirea „Sf. Andrei” va fi dedicata celui care a întemeiat-o, sfântul Grigore (Manastirea „Sf. Grigore cel Mare de pe Caelio”).
Mare reformator al vietii spirituale din timpul sau, papa Grigore I cel Mare a scris, printre alte lucrari, si „Cartea regulii pastorale”, adresata preotilor, în care vorbeste despre cumpatarea prin asceza.
Partea a doua a acestui volum cuprinde celebra Regula benedictina, prezentata în 73 de capitole. Ea reprezinta o sinteza a traditiilor monastice anterioare, iar firul rosu al acestei Reguli este sfintirea calugarului prin viata comunitara si prin rugaciune.
Nu trebuie sa cautam în istorie pentru a vedea actualitatea acestui sfânt, ci trebuie sa privim la drumul pe care îl strabate acum Biserica; actualul papa si-a ales numele Benedict, si odata cu acest nume, si spiritul dialogului si al deschiderii, cu care îsi va împlini misiunea de pastor pentru care a fost asezat pe scaunul lui Petru.

Andrei Dumitrescu

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

RUGACIUNEA DE DUMINICA

Ev. Matei 8, 5-13

În vremea aceea, când a intrat Iisus în Capernaum, iată că s-a apropiat de Dânsul un sutaş, rugându-L şi grăind: Doamne, servitorul meu zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se. Iisus i-a zis: voi veni şi-l voi tămădui. Dar sutaşul, răspunzând, a zis: Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci zi numai cu cuvântul şi se va tămădui servitorul meu; căci şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i zic acestuia: du-te, şi se duce; şi celuilalt: vino, şi vine; şi servitorul meu zic: fă aceasta, şi face. Auzind acestea, Iisus S-a minunat şi a zis celor care veneau după Dânsul: adevărat vă spun vouă: nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Drept aceea vă spun că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi se vor odihni cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob, în împărăţia cerurilor; iar fiii împărăţiei vor fi izgoniţi în întunericul cel mai din afară, acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: du-te, şi, după ce ai crezut, fie ţie! Şi s-a tămăduit servitorul lui în ceasul acela.

rugaciuni

 

Ap. Romani 6, 18-23

Fraţilor, izbăvindu-vă de păcat, v-aţi făcut robi ai dreptăţii. Omeneşte vorbesc, pentru slăbiciunea trupului vostru. Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabe dreptăţii, spre sfinţire. Căci atunci, când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. Deci ce roadă aveaţi atunci? Roade de care acum vă e ruşine; pentru că sfârşitul acelora este moartea. Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţă veşnică. Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru.

 

Parintele Dumitru Staniloae, Vindecarea slugii sutasului | |Print Print

128185input_file1125108

“Aceasta este Biserica, ca unitate în Dumnezeu: prezenţa unora în inimile celorlalţi”.

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:

Vindecarea aproapelui prin rugăciunea altora

Duminica a IV-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului)

“Rugaţi-vă unii pentru alţii“ (Iacob 5, 16)

“Sfânta Scriptură ţine în mare cinste rugăciunea. Pe fiecare pagină vorbeşte despre puterea şi roadele rugăciunii. În rugăciune se înfăptuieşte legătura omului credincios cu Dumnezeu. Pentru omul care se află în starea de rugăciune, Dumnezeu nu mai este numai o temă de gândire, ci o realitate prezentă în faţa lui. În momentele de rugăciune creştinul nu este singur, chiar dacă nu e în legătură cu nimeni dintre oameni, ci vorbeşte cu Dumnezeu, mai bine zis este în dialog cu Dumnezeu, întrucât nu numai el vorbeşte către Dumnezeu, ci şi Dumnezeu vorbeşte către el, răspunzând cu făgăduinţele, cu asigurările şi cu mângâierile Lui la cererile celui ce se roagă, la grijile şi la durerile acestuia.

De aceea, din rugăciune îi vine celui ce se roagă liniştire, răbdare, nădejde şi înseninare, oricare ar fi necazurile care îl învăluie; îi vine răbdare în a suporta greutăţile şi putere de a stărui în efortul pentru învingerea lor. Prin rugăciune, puterea lui Dumnezeu se comunică omului care se află în convorbire cu El.

De cele mai multe ori omul credincios nu se roagă numai pentru sine, ci şi pentru alţii. Chiar şi atunci când se roagă pentru sine, se roagă să fie folositor altora. La rândul ei, grija pentru alţii în rugăciunea lui, dragostea de alţii, dă un plus de putere celui ce se roagă, face ca rugăciunea lui să fie şi mai caldă.

Despre puterea deosebită a rugăciunii făcute pentru alţii amintim cuvintele pline de un bogat şi adevărat conţinut ale Sfântului Apostol Iacob, cuprinse în epistola sa: Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că multă putere are rugăciunea dreptului în lucrarea ei (Iacob 5, 16).

Dumnezeu, Care a creat şi susţine prin suflet viaţa şi organizarea trupului, Îşi comunică puterea întăritoare şi susţinătoare a sufletului şi prin acesta puterea de susţinere şi de refacere a organizării echilibrate a trupului, prin firul rugăciunii. Prin acest fir se înfăptuieşte transfuzia de putere de la Dumnezeu la sufletul şi trupul nostru. Dumnezeu poate aduce astfel prin rugăciune o îndreptare sau o întărire în starea tulburată sau slăbită a trupului, făcând ca substanţele infuzate în el ca medicamente să se încadreze deplin în organismul trupului şi să-i refacă echilibrul tulburat, sau să restabilească acest echilibru chiar şi atunci când substanţele medicale infuzate se dovedesc fără efect. De câte ori nu ne spun medicii: trebuie să-ţi menţii curajul, trebuie să fii optimist, să ai încredere, trebuie să te fereşti de supărări, nu te lăsa deprimat de insuccese, de piedicile ce ţi se pun de către cei ce nu-ţi vor binele, de durata bolii! Fără aceasta, medicamentele nu-ţi pot fi de mare folos.

Dar când poate câştiga credinciosul mai multă încredere, decât atunci când simte prin rugăciune că este în comuniune cu Dumnezeu? Sfântul Apostol Iacob spune direct că prin rugăciune nu ne vindecăm numai pe noi înşine, ci şi unii pe alţii. Aceasta pentru că rugăciunea făcută pentru alţii, când este însufleţită de o mare grijă iubitoare faţă de ei, este mai puternică decât rugăciunea pentru noi înşine. Rugăciunea aceasta este plină de forţă şi de efect, spune Sfântul Apostol Iacob. Dacă rugăciunea în general nu este o simplă înşirare de cuvinte, ci e plină de putere, cu atât mai mult rugăciunea pentru alţii poartă în ea putere, poartă puterea fiinţei noastre, mobilizată şi sporită de puterea lui Dumnezeu, spre cei pentru care o facem.

Gândul şi cuvântul nostru bun îndreptate spre altul îi duc aceluia putere, căci noi nu suntem separaţi unul de altul în planul nevăzut, atunci când suntem legaţi prin iubire. Cu atât mai mult îi duc aceluia puterea gândul şi cuvântul nostru, când sunt gând şi cuvânt de rugăciune, când îl prindem şi pe acela în legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci, de la noi la el curge nu numai puterea fiinţei noastre, ci şi puterea lui Dumnezeu care e în noi prin rugăciune.

În rugăciunile ce le facem unii pentru alţii nu ne unim numai cu Dumnezeu, ci şi unii cu alţii în Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu circulă atunci în noi. Aşa circulă puterea lui Dumnezeu în noi toţi care ne rugăm împreună şi unii pentru alţii în vremea Sfintei Liturghii. Şi prin însuşi acest fapt rugăciunea este o valoare şi o mângâiere prin ea însăşi. Este o bucurie şi o mângâiere să putem zice unii către alţii ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel: Sunteţi în inimile noastre, ca împreună să murim şi împreună să trăim“ (2 Corinteni 7, 3). Propriu-zis, cei ce au pe alţii în inima lor şi prin aceasta Îl au pe Dumnezeu Însuşi nu mai mor, sau chiar dacă mor, ei sunt vii în vecii vecilor. Şi aceasta este Biserica, ca unitate în Dumnezeu: prezenţa unora în inimile celorlalţi. Această unitate este înfăptuită şi trăită mai ales în rugăciunile unora pentru alţii.

Dă-ne, Doamne, duhul acestei rugăciuni în toată vremea, ca odată cu aceasta să avem unirea cu Tine şi cu ceilalţi, să avem viaţa care nu se sfârşeşte. Căci viaţa este una cu dragostea şi dragostea în veci nu piere. Dă-ne să Te lăudăm cu o gură şi cu o inimă, adică în deplina unitate a dragostei neîncetate şi veşnice.

Amin!”

* (Predică) la Duminica a IV-a după Rusalii, în revista Glasul Bisericii (nr. 5-6, 1972, pp. 507-509) şi publicată şi în săptămânalul “Lumina de Duminică” din data de 21 iulie 2013

sursa: Basilica

*

05-The Healing Of The Centurion's Servant

Ierom. Grigorie Sandu: VINDECAREA SLUGII SUTASULUI
(Predica rostita in anul 2011)

“Du-te, fie tie dupa cum ai crezut!”

“Iubiti credinciosi!

Nu degeaba a auzit sutasul aceste cuvinte adresate lui de Mantuitorul, caci virtuti deosebit de rare a aratat el. Ce vi se pare mai de admirat la sutasul din Evanghelia citita astazi, smerenia lui sau credinta si nadejdea lui? Caci prin cuvintele Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu” a aratat smerenie, iar prin cuvintele zi numai cu cuvantul si se va vindeca sluga mea a aratat credinta si nadejde. Si inca ce nadejde! Nadejde dusa la certitudine. Nu vi se pare ca era sigur ca va fi asa?

Tu ai smerenie, crestine? Sau te crezi vrednic de a fi cercetat de Dumnezeu! Nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu“, a zis paganul acela. Dar tu, crestine, prin Sfantul Botez ai devenit Templu al Sfintei Treimi. Acoperisul tau este trupul tau, iar sub acest acoperis este sufletul tau. El este locul in care Il inviti sa intre si Il primesti pe Domnul cand vine. Ai pregatit tu, crestine, in mod cuviincios acest loc si din smerenie tot nevrednic te marturisesti sau insisti cu indrazneala sa-ti onoreze Domnul mandria prin venirea Lui, vadita prin implinirea dorintelor tale trufase?

A mai zis cineva, si stii bine cine era acela,“iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos. Cand cazi in ispita de a te compara cu altii, te gasesti a fi in fata lui Dumnezeu cel mai rau dintre oameni, sau Ii multumesti si tu, plin de mandrie, ca fariseul, ca nu esti la fel cu ceilalti oameni? Te indreptatesti tu sau astepti sa-ti faca Dumnezeu dreptate? Caci, fiind drept, Dumnezeu nu va ingadui la infinit o nedreptate. O va ingadui numai atat cat este nevoie ca sa dovedesti ca esti gata sa o rabzi pana la sfarsit, dupa care va face El dreptate. Te scarbesti de laude sau de ocari? Suporti sa fii infruntat in parerile tale? Dar jignit? Dar batjocorit suporti sa fii? Iata in cate feluri iti poti verifica smerenia.

Dar credinta, tu ai, crestine, atat incat sa iei in serios orice cuvant din Evanghelia Mantuitorului? De exemplu, cuvantul recent auzit in Evanghelia de Duminica trecuta: cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte vi se vor adauga voua, pentru ca stie Tatal vostru din ceruri mai inainte de ce aveti nevoie“. Nu te intreb daca si tu cauti mai intai Imparatia cerurilor, ci te intreb cat de tare nadajduiesti ca va avea grija Tatal Ceresc de nevoile tale.

Sau alt cuvant: luati jugul Meu ca este bun si sarcina Mea ca este usoara. Nu cumva eviti sa bagi capul in jugul implinirii poruncilor Lui, indoindu-te ca este bun, adica folositor? Crezi ca sarcina Lui este usoara, pentru ca ti-o va face El usoara sau ti se pare o vorba goala, spusa, asa, spre linistirea noastra, ca si cum Dumnezeu ar fi un amagitor?

Sau alt cuvant: cautati si veti afla, cereti si vi se va da, bateti si vi se va deschide. Crezi, tu, acestor cuvinte si insisti in a cauta, a cere, a bate la usa Lui sau te lasi pagubas daca nu ti se implineste dorinta imediat? Nadajduiesti ca te va scoate Dumnezeu din necazurile tale sau cazi in deznadejde?

Asadar, fa dovezi de credinta, si masura credintei in El este cat te lasi in voia Lui, smerit si plin de nadejde, caci nu va lasa Dumnezeu desarta o mare nadejde pusa in El de cel smerit. Numai asa ai sa auzi si tu, crestine, „fie tie dupa cum ai crezut“. Amin.

(Din: Ieromonah Grigorie Sandu, „Hrana pentru cei ce iubesc numele Domnului: Predici duminicale”, Editura Coral Sanivet, 2012)

 

Sutasul-credincios-3

Va mai recomandam pentru aceasta Duminica:

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

TATAL NOSTRU

Tatăl Nostru
Tâlcuiri ale Sfinților Părinți la rugăciunea Domnească
23 Apr 2013
Leave a Comment
Nu vă cer nepătimirea îngerilor pentru că aveţi nevoie de hrana cea de toate zilele (Sf. Ioan Gură de Aur)

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”

Ce înseamnă cuvintele: “Pâinea noastră cea de toate zilele”? Înseamnă: pâinea noastră cea din fiecare zi.

Pentru că Domnul spusese să ne rugăm: “Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, poruncind să împlinim şi noi poruncile pe care le împlinesc îngerii, de aceea, prin cererea aceasta, face pogorământ slăbiciunii firii omeneşti, pentru că grăieşte oamenilor îmbrăcaţi cu trup, supuşi nevoilor firii omeneşti, care nu pot avea aceeaşi nepătimire ca îngerii.

“Vă cer şi vouă, oamenilor, spune Domnul, să-Mi îndepliniţi poruncile Mele în chip desăvârşit ca şi îngerii, dar nu vă cer nepătimirea îngerilor, pentru că nu vă îngăduie tirania firii omeneşti, pentru că aveţi nevoie de hrana cea de toate zilele!”.

Uită-mi-te câta duhovnicie este şi în cele trupeşti! Nu ne-a poruncit să ne rugăm nici pentru averi, nici pentru desfătări, nici pentru haine luxoase, pentru nimic din unele ca acestea, ci numai pentru pâine, anume pentru pâinea cea de astăzi, ca să nu ne îngrijim de ziua cea de mâine! De aceea a şi adăugat: “Pâinea cea de toate zilele”, adică pâinea care ne trebuie astăzi pentru hrana noastră.

Şi nu S-a mulţumit numai cu acest cuvânt, ci a adăugat şi un altul după acesta, spunând: “Dă-ne-o nouă astăzi”, pentru ca să nu ne mai zdrobim capul mai dinainte cu grijă zilei de mâine. Pentru ce să te îngrijeşti de ea, odată ce nu ştii de vei vedea ziua de mâine? Porunca aceasta a dat-o şi mai târziu, spunând: “Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine” (Matei 6, 34).

Hristos vrea ca noi să fim sprinteni şi întraripaţi şi să-i dăm atâta firii cât nevoia firii o cere de la noi.

(Sfântul Ioan Gură de Aur – Tâlcuire la Tatăl Nostru)

Share this:

Press This
Twitter
Facebook

Related

Voia Ta este sfântă, fiindcă e înţeleaptă şi proaspătă (Sf. Nicolae Velimirovici)In „Facă-se voia Ta (versetul 5)”

Să trăim pe pământ ca şi cum am trăi în cer (Sf. Ioan Gură de Aur)In „Facă-se voia Ta (versetul 5)”

Nu mă rog Ţie pentru pâinea mea, ci pentru pâinea noastră. (Sf. Nicolae Velimirovici)In „Dă-o nouă astăzi (versetul 8)”
Posted in Dă-o nouă astăzi (versetul 8), Pâinea noastră, cea spre ființă (versetul 7)
← Older Entry
Newer Entry →
Leave a Reply

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

baudelaire

646x404

 

 

 

 

*Semper eadem
Mi-ai spus: „De unde-ţi vine ciudata întristare
Ce creşte ca şi marea pe-un ţărm stâncos, pustiu?”
Când inima culesul şi-a isprăvit, ne pare
O boală viaţa. Taina aceasta toţi o ştiu.

E o durere simplă, deloc misterioasă
Şi limpede ca tine când râzi şi lumii placi
Nu căuta degeaba frumoasa mea curioasă
Şi-acum, deşi ţi-e glasul atât de dulce, taci!

Taci, ne-nvăţato! Suflet ce nu cunoaşte ceaţa!
Copilărească gură! Mai mult chiar decât Viaţa
În mreji subtile Moartea adesea ne-a închis

Mai bine cu-o minciună să mă îmbăt şi-alene
Să mă scufund în ochii tăi limpezi ca-ntr-un vis
Şi-ncet s-adorm în umbra ce-ţi lunecă din gene!

Semper eadem

«D’où vous vient, disiez-vous, cette tristesse étrange,
Montant comme la mer sur le roc noir et nu?»
— Quand notre coeur a fait une fois sa vendange,
Vivre est un mal. C’est un secret de tous connu,

Une douleur très simple et non mystérieuse,
Et, comme votre joie, éclatante pour tous.
Cessez donc de chercher, ô belle curieuse!
Et, bien que votre voix soit douce, taisez-vous!

Taisez-vous, ignorante! âme toujours ravie!
Bouche au rire enfantin! Plus encor que la Vie,
La Mort nous tient souvent par des liens subtils.

Laissez, laissez mon coeur s’enivrer d’un mensonge,
Plonger dans vos beaux yeux comme dans un beau songe,
Et sommeiller longtemps à l’ombre de vos cils!

Din volumul „Charles Baudelaire – Les fleurs du mal”, Larousse, 1993

 

*„Întotdeauna în același mod.”

Semper înseamnă pur și simplu mereu; eadem este potential putin mai greu de tradus. Aceasta înseamnă literal „aceleași lucruri” (ea este lucruri, sufixul dem maening la fel), dar există o serie de moduri în care ar putea fi tradus – de fapt, lucrurile care sunt același lucru poate fi orice vrei tu să fie. În opinia mea, cel puțin ea face mai mult sens pentru a traduce lucruri ca mod sau metodă; acestea sunt lucrurile care reprezintă și afectează modul tau de viata. Astfel, devine „întotdeauna în același mod”, sau orice echivalent.

O versiune mai elegant de acest lucru ar putea fi „nu se schimbă niciodată” – aceasta are același înțeles de bază, și deci în timp ce este departe de literal, ar fi acceptabil pentru cele mai multe, mai ales în lumea destul de interprative de motto-uri.

Sursa:

Clasicist

 

10455313_10152491120864449_4706574205407518586_n10348297_790948907606139_2574541051589482149_n

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

AUGUSTIN-DOCTRINA

AUGUSTIN ŞI DOCTRINA DESPRE OM

DEOARECE credinţa creştină a insista întotdeauna că omul poate fi studiat cum se cuvine doar în relaţia lui cu Dumnezeu, era atât logic cât şi normal ca atenţia să se concentreze asupra doctrinei despre om numai după ce a fost studiată doctrina despre Dumnezeu şi despre Omul-Dumnezeu. Nu spun că această reflectare asupra naturii, originii şi destinului omului a fost vreodată absentă din gândul Bisericii, ci că alte probleme mai urgente au împins doctrina despre om la periferia gândirii creştine. În al patrulea şi al cincilea secol Biserica şi-a îndreptat atenţia asupra unui studiu al naturii umane, şi teologia ei a trecut din domeniul său principal, acela a lui Dumnezeu, la studiul omului în păcat şi har. Faptul că această doctrină era acum pregătită pentru a fi discutată este evidenţiat de apariţia simultană a doi oameni care au reprezentat polii opuşi ai doctrinei, Pelagius şi Augustin. Cu aceşti doi teologi, teologia a trecut de la Răsărit la Apus, şi din sfera teologiei în cea a antropologiei. Se poate spune că discutarea acestei doctrine era mai prietenoasă gândirii Apusene, care era mai puţin subtilă şi speculativă decât cea a şcolilor Răsăritene.

DOCTRINA ÎN TEOLOGIA RĂSĂRITEANĂ

Nu reprezintă de asemenea un adevăr faptul că doctrina despre om nu dădea nici un ţel pentru speculaţia subtilă faţă da care mintea Grecească era atât de parţială. Natura omului ca şi suflet şi trup, sau cum susţinea Plate, trup, suflet şi duh, originea sufletului şi imoralitatea lui, faptul păcatului, şi atotprezentul fapt al morţii, a ocupat minţile teologilor Răsăriteni timp de multe generaţii. Atanasiu a tratat în preferata lui metafizică şi în misticism în discuţia despre starea primitivă a omului, intrarea păcatului şi devastările lui în natura umană şi efectele asupra destinului. Cum a prins păcatul rădăcină şi măsura în care l-a lăsat pe om liber să-şi exercite voinţa erau chestiuni de discuţie teologică continuă. Acest lucru a ridicat de asemenea întrebarea- ce se înţelege prin imaginea lui Dumnezeu în om, şi măsura în care această imagine a fost desfigurată de către păcat. Exista un acord general că omul fusese creat perfect, o stare care implica lipsa de păcat şi comuniune cu Dumnezeu, şi că starea lui prezentă de păcat este datorată neascultării. Se poate spune, totuşi, că Părinţii Greci au adoptat, în ansamblu, o vedere mai optimimstă a omului şi erau mai puţin înclinaţi să zăbovească pe depravarea lui generală decât teologii din Apus. Pentru ei păcatul era mai mult o rană suferită de natura umană decât o stare de corupere morală şi moarte spirituală. Ei s-au pus de acord în trei puncte: că omul a fost creat în perfecţiune morală; că toată rasa a împărţit păcatul lui Adam prin exercitarea voinţei libere care este o posesie inalienabilă a omului, astfel că păcatul a fost transmis, ereditar sau prin recapitulare, tuturor membrilor rasei; şi că era nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a-i restitui naturii umane puritatea pierdută. În lupa lor cu fatalismul Gnostic, ei au simţit nevoia de a conserva libertatea umană şi, astfel, au pus un accent mai mare pe libertatea voinţei decât teologii din Apus.

DOCTRINA ÎN APUS

Vederi similare cu privire la om au fost susţinute în Apus, cu accentul principal asupra celor două fapte despre starea decăzută a omului şi a nevoii sale de har , şi posesia voinţei libere care implică reponsabilitate. Dar a fost lăsat pe seama lui Pelagius, un călugăr de naţionalitate britanică, să expună o doctrină despre om care obliga Biserica să regândească întreaga poziţie şi să-şi formuleze doctrina cu ceva din claritatea şi grija dată doctrinelor Trinităţii şi Persoanei lui Cristos. Cel care a făcut acest lucru a fost Augustin. Ceea ce a însemnat Arius pentru Atanasiu, a însemnat Pelagius pentru Augustin, antagonistul care a forţat o declarare şi o clarificare a chestiunii.

Pelagius, descris ca un „învăţător la modă în Roma”, a fost, se spune, un om de un caracter fără vină şi de o trăire corectă. El a fost şocat de nedreptatea făcută naturii umane de către această doctrină a depravării pe care o învăţa Biserica şi nu a ezitat să o condamne ca şi insultă adusă Creatorului omului. El a înaintat trei teorii care erau diametral opuse convingerii catolice. Prima a fost că toţi oamenii pot fi fără păcat dacă aleg acest lucru, şi că anumiţi oameni au trăit de fapt într-o libertate totală faţă de păcat. De aici a continuat să argumenteze că dacă omul poate trăi liber de păcat, atunci poate intra în lume liber de păcat, negând astfel teoria păcatului original. Pe baza acestui principiu a tras concluzia că omul nu a avut nici o nevoie de un ajutor supranatural în sensul harului pentru a-i da posibilitatea de a trăi o viaţă neprihănită. Această negare a nevoii şi a realităţii harului a făcut Biserica să se ridice şi să apere ceea ce era considerat doctrină centrală a credinţei sale.

În opoziţie vizibilă cu Pelagius, Augustin, Episcopul de Hippo, a preluat domeniul şi s-a pregătit să stabilească doctrina păcatului şi a harului care este veşnic asociată cu numele său. Lui Augustin (354-430) cel mai ilustru dintre Părinţii Latini, i sa atribuit un rol de conducere ca „incomparabil cea mai mare figură între Apostolul Pavel şi Luther Reformatorul pe care a avut-o Biserica vreodată”, iar după un mileniu şi jumătate influenţa sa este încă o putere vie în Biserica lui Dumnezeu. Pentru Augustin lupta cu Pelagianismul a fost o luptă pentu însăşi temeliile Creştinismului. În revendicarea libertăţii voinţei libere a omului şi negarea nevoii harului divin, Pelagius a ridicat problema dacă, din moment ce omul prin puterea sa ar putea obţine fericirea veşnică, mai este nevoie în vreun fel de Creştinism. În controversa sa cu Pelagius, Augustin a dat Bisericii doctrina despre om care, cu câteva modificări, încă este credinţa Bisericii catolice. Doctrina sa avea câteva trăsături caracteristice, dacă nu cumva întregi idei, care au dat o expresie mai clară decât oricând până atunci credinţei Bisericii. Antropologia lui Augustin se axează în jurul a trei puncte principale: starea originală a omului, natura şi consecinţele primului păcat al omului, şi puterea harului divin de a restaura natura umană. Acestea trei sunt bineînţeles, interconectate în orice discuţie despre om, deoarece imaginea originală a omului şi starea sa primitivă poartă în mod direct măsura pierderii provocate de Cădere, şi ca urmare necesitatea şi natura harului.

RELAŢIA OMULUI CU DUMNEZEU

Punctul de plecare al lui Augustin a fost că în formularea doctrinei despre om, Dumnezeu şi sufletul uman trebuie privite întotdeauna în relaţie una cu cealaltă. Pentru el sufletul a fost făcut pentru Dumnezeu şi în starea sa nedecăzută nu a fost niciodată menit să existe separat de El. Chiar şi ca finţă fără păcat omul putea să-şi realizeze destinul numai printr-o dependenţă uzuală faţă de harul prin care Dumnezeu se descoperea pe Sine în mod continuu. Relaţia sufletului cu Dumnezeu, cum îi plăcea să spună, era una a unui vas receptiv în care Dumnezeu turna viaţa, lumina şi tăria Sa. În această relaţie omul deţinea adevărata libertate care consta nu din neputinţa de a păcătui, şi din abilitatea de a nu păcătui (nu non posse peccare, ci posse non peccare). Acestă neprihănire potenţială care i-a fost dată omului a constituit o potenţială imoralitate.

Augustin nu a fost adânc interesat de dezbaterea Greacă conform căreia omul era tripartit (trup, suflet şi duh ca şi entităţi distincte) sau bipartit (trup şi suflet, sau material şi spiritual). El a folosit expresia „trup, suflet şi duh”, după cum face Pavel cu un prilej, dar el grupează sufletul şi duhul ca un tot-unitar deasupra trupului. În acest tot-unitar voinţa este aptitudinea centrală şi trăsătura caracteristică. Această accentuare asupra voinţei şi a impulsului ei către auto-realizare este trăsătura cea nouă în psihologia lui Augustin. Acest lucru este mai în accord cu utilizarea biblică, care nu ia în considerare termenii folosiţi–variaţiile duh, suflet, carne, inimă–ca şi părţi sau diviziuni ale omului, ci mai curând ca şi modalităţi prin care omul se exprimă. În acest sens foloseşte Augustin în mod general „voinţă”.

NATURA ŞI CONSECINŢELE PĂCATULUI

Faptul că omul era pus la probă implică faptul că el putea să păcătuiască şi astfel să piardă părtăşia cu Dumnezeu. Acest lucru s-a întâmplat de fapt când Adam a ales iubirea de sine, esenţa tuturor păcatelor. Aici Augustin accentuează natura voluntară a păcatului, punându-l nu pe seama unei baze naturale ci a uneia etice. Viaţa omului consta în comuniunea cu Dumnezeu, aşa că păcatul său a făcut ca viaţa să-i fie ruptă de sursa ei de existenţă şi susţinere în Dumnezeu. În acest mod omul a fost adus sub dominaţia unei necesităţi rele: omul nu-şi mai poate realiza destinul sau voinţa adevăratul bine.

Din moment ce pentru Augustin esenţa păcatului stă în despărţirea de Dumnezeu, binele suprem şi sursa vieţii, era normal ca păcatul să fie privit ca o privare, şi nu ca un adaos adus vieţii ci ca o sustragere de la ea. El foloseşte ilustraţia unei plante în care încetarea vieţii înseamnă descompunere. Pentru noi, cu ideile moderne din bacteriologie, descompunerea nu înseamnă doar simpla lipsă de viaţă, ci înseamnă şi prezenţa agenţilor de dezintegrare sub forma unor bacterii care preiau rolul de a descompune materia organizată. Aşadar doctrina lui Augustin conform căreia răul este doar privarea de bine, şi nu dispune de o realitate metafizică, este supusă unei obiecţii deschise serioase că are de-a face numai cu aspectul metafizic al păcatului, şi nu cu moralul şi eticul, şi aşadar nu face dreptate caracterului pozitiv al păcatului în practică.

Dar luând urma păcatului, nu după solicitările simţurilor, ci a iubirii de sine, Augustin se află pe un teren mai sigur când învaţă că printr-o cădere interioară, în care omul a substituit dragostea pentru Dumnezeu cu dragostea de sine, solicitările simţurilor au putere asupra vieţilor noastre. Prin părăsirea lui Dumnezeu, sufletul a devenit părăsit de Dumnezeu, şi armonia interioară a naturii umane a fost pierdută. Aceasta a pregătit calea pentru senzualitate, sau solicitările simţurilor, arătate în sensul ruşinii care a intrat imediat în senzualitatea primilor noştri strămoşi.

TRANSMITEREA PĂCATULUI

Este destul de evident că Augustin nu este clar sau consistent în vederea sa cu privire la transmiterea păcatului. Câteodată el vorbeşte ca şi cum păcatul ar fi fost transmis printr-o unitate misterioasă a rasei, insinuând că toţi am fost prezenţi în individul Adam astfel încât toată rasa a fost un singur om care a păcătuit. Câteodată vorbeşte despre aceasta mai mult în sensul realiştilor moderni ca şi când păcatul lui Adam a stricat materialul naturii noastre, iar natura coruptă îi strică pe cei cărora le este împărtăşită. Alteori, el se mulţumeşte să o explice doar prin termeni de ereditate. Dar peste tot el insistă că Adam a transmis atât vina cât şi stricăciunea ataşată acesteia urmaşilor săi. A fost nevoie de teologii perioadei post-Reformă pentru a explica transmiterea păcatului în termenii relaţiei federale sau de legământ în care se afla Adam cu Dumnezeu în numele întregii rase, astfel că atunci când capul legământului a căzut, el a tras toată rasa după el. Această idee este centrală pentru Teologia Legământului în ansamblu, deoarece principiul ei de bază este că din moment ce omul a fost ruinat printr-un reprezentant, omul poate fi restaurat printr-un reprezentant.

Augustin nu-şi face nici o iluzie, totuşi, cu privire la prejudiciul adus naturii noastre de către păcat. A adoptat vederea înaltă referitoare la starea originală a omului, la fel cum a adoptat şi întunecata vedere a a stării lui decăzute. În timp ce recunoaşte că sufletul nu a pierdut toată percepţia relaţiei lui primare cu Dumnezeu, şi nici nu a încetat să suspinet după El, el susţine că omul nu mai are puterea de a realiza adevăratul sfârşit al fiinţei lui, dar că prin ignoranţă şi obicei rău el se afundă mai mult în mod constant în robie. Pentru Augustin, cât şi pentru noi, ‘depravarea totală’ însemna că păcatul l-a afectat pe om în totalitate în natura sa astfel încât nici un element sau aptitudine nu poate fi eliminată din condiţia sa decăzută.

Nicăieri, susţine Augustin, nu se poate vedea mai clar dauna făcută de păcat naturii umane ca în sfera voinţei omului. În timp ce Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu voinţă liberă, Adam şi-a folosit voinţa pentru a păcătui, aşa că aptitudinea voinţei este deteriorată. Voinţa ca şi simplă aptitudine el a diferenţiat-o de consimţire care este produsul şi expresia întregii noastre naturi. Aptitudinea voinţei este considerată de el ca fiind neutră din punct de vedere moral, sensibilă la înclinaţiile şi poruncile naturii, un simplu anemoscop (giruetă, om schimbător), cum se exprimă el, gata să fie întors în orice direcţie de către vântul care bate din inimă. Deoarece Căderea a îmbolnăvit şi a pervertit natura umană, voinţa sa trebuie să acţioneze în direcţia indicată de natura sa. Acest lucru implică faptul că voinţa omului este înrobită de o natură rea; o natură coruptă îşi foloseşte voinţa în mod corupt. Ce s-a ales, aşadar, de voinţa liberă a omului? Încă este liberă, răspunde Augustin, să ducă la îndeplinire dorinţele naturii, dar din moment ce natura este coruptă, voinţa omului este liberă să facă doar răul. Omul şi-a pierdut posse non peccare, libertatea de a nu păcătui. Astfel voinţa liberă a omului serveşte la păcătuit, dar nu serveşte la făcut bine decât dacă şi până atunci când natura este schimbată şi voinţa este eliberată prin harul lui Dumnezeu.

Augustin nu este, totuşi, un determinist fizic sau metafizic în sensul în care se crede de unii a fi. El recunoaşte că din punct de vedere psihologic omul este liber în limita capacităţii sale şi este cauza eficientă a răului făcut de el. Deşi omul are o alegere liberă el optează pentru o cale perversă. În acest sens Augustin foloseşte fraza: „voinţa este liberă, dar nu eliberată”. Pierderea libertăţii de către om îşi are rădăcinile în caracterul său moral.

Este îndoielnic dacă în toate acestea Augustin face dreptate completă voinţei omului ca şi aptitudine care poate acţiona fie în armonie fie în opoziţie cu natura. Poate să nu asculte ceea ce îi dictează inima, chiar şi în omul neregenerat. Ceea ce îi lipseşte unei accentuări cuvenite în învăţătura sa este că aptitudinea voinţei a participat la ruina generală a naturii omului (ar fi fost ciudat dacă aceasta, dintre toate aptitudinile sale, a scăpat) şi că voinţa nu este înrobită şi îmbolnăvită, câştigată de partea păcatului şi exercitându-şi consimţirea în direcţia păcatului. În alegerea dintre bine şi rău, nu mai rezistă presiunii inimii din partea răului deoarece propria-i înclinaţie este în acea direcţie.

RESTAURAREA HARULUI DIVIN

În acest context al unei voinţe înrobite introduce Augustin doctrina sa despre har, doctrina asupra căreia dintre toţi ceilalţi el a aruncat cea mai mare lumină, se spune că Augustin a înlocuit dualismul metafizic al materiei şi duhului, atât de familiar gândirii greceşti, cu dualismul etic şi religios al păcatului şi harului. Ar fi corect să spunem că el recunoaşte în har răspunsul divin la inabilitatea omului. Însuşi Augustin nu a putut să piardă din vedere îndatorirea faţă de harul lui Dumnezeu care i-a ridicat viaţa din mocirla păcatului şi a impurităţii. În timp ce harul constă în mod cuvenit în toate formele de ajutor divin, pentru Augustin a constat în mod particular din operarea interioară a Duhului lui Dumnezeu–’o putere internă şi secretă, minunată şi inexprimabilă’–prin care omul este făcut o creatură nouă şi păstrat într-o stare de mântuire. Lui Augustin îi place să reprezinte acest har ca fiind în esenţă scrierea legilor lui Dumnezeu în inima noastră atfel că se pare de aici încolo ca alegerea şi dorinţa noastră. Astfel arată el că harul nu prejudiciază voinţa liberă, ci lucrează la ea pentru a o elibera şi apoi lucrează prin ea când este eliberată. Concepţia lui Augustin cu privire la harul lui Dumnezeu în reînnoirea voinţei şi restaurarea ei la adevărata ei libertate găseşte expresii concise în rugăciunea sa: ’Dă ce ai poruncit, şi porunceşte voia Ta’.

Când Augustin ajunge să discute agenţii harului, în special botezul, doctrina sa cu privire la har intră în conflict cu doctrina sa despre Biserică, şi deşi nu leagă acordarea harului de orânduirea botezului, el susţine totuşi că nimeni nu poate fi mântuit dacă nu a fost botezat. Pentru noi, esenţa evanghelismului, în opoziţie cu sacerdotalismul, este că sufletul poate avea acces direct la Dumnezeu fără a folosi nici un agent, deşi recunoaştem că agenţii sunt meniţi să fie canale pentru har. În ciuda acestei scăpări, Augustin nu a fost sacerdotalist, căci nimeni nu a fost mai anti-eclesiast în sensul că el a făcut ca tot ce ţine de mântuire să vină de la Dumnezeu şi să depindă numai şi numai de Dumnezeu. Într-adevăr, aşa cum s-a arătat în mod frecvent, teologia lui despre har, corect înţeleasă, avea în ea acel lucru care a distrus chiar această concepţie a transmiterii mecanice a harului. Nu e prea mult spus, aşa cum precizează B.B.Warfield, că dacă Augustin nu a fost primul dintre reformatori, teologiei lui Augustin despre har îi datorăm Reforma şi emanciparea spiritului uman de la robia meşteşugului preoţesc şi de la dependenţa de meritele omului. Ştim că doctrina sa despre har a fost luată în posesie de Luther şi a constituit baza teologiei Reformei.

Contribuţia lui Augustin la doctrina despre om a fost nu numai un avans mare al gândirii Bisericii în veacuri mai îndepărtate, şi baza pe care teologii secolului al şaisprezecelea urmau să-şi formuleze doctrina, dar prin trăsăturile ei principale rămâne doctrina distinctivă despre om până în ziua de astăzi. Odată cu venirea erei ştiinţifice, omul a fost discutat în alte contexte; în relaţia sa cu viaţa naturală din jurul lui, ca în biologie; în relaţie cu legile care guvernează existenţa lui naturală, ca în fizică; în relaţie cu mediul lui social, ca în sociologie; dar a fost lăsat la latitudinea revelaţiei creştine să aducă lumină asupra omului în relaţie cu Creatorul lui. Acesta a fost punctul de vedere al lui Augustin, şi încă este punctul de referinţă al antropologiei creştine.
BOOKS FOR FURTHER STUDY
B. B. Warfield, Studies in Tertullian and Augustine (O.U.P., New York, 1931).
J. Laidlaw, The Bible Doctrine of Man (T. & T. Clark, 1905).

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu