excelsior

 

 

 

 

Poezii de Ion Chichere

Viziunea din iulie

cu o foarfecă uriaşă
îngerul a tăiat
panglica curcubeului.

Poem din afara corpului

în locul degetelor am litere
în loc de miros un cuvînt
şi în piept o vocală
ca un iepure într-o chilie de sfînt

este atît de greu încît
trebuie să număr foarte rar
albinele dintre struguri şi soare
furnicile dintre pedeapsă şi har

este atîta răspundere încît
nu îndrăznesc să spun – trupul meu
luaţi şi mîncaţi dar ca păsările
din mîna lui Dumnezeu

veţi fi sătui şi tot vor rămîne
literare pentru cuvînt. puncte pentru
tăcere
şi-n mijlocul leului putrezit
fagurele de miere.

A fi sau a nu fi

a cui gură eşti tu sunetule
şi prin cîte urechi ai dormit
pînă la cuvîntul ureche?

şi tu limbă
în cîte guri ai dormit
pînă la cuvîntul somn?

tot ce înţeleg
este stricat de cuvinte
tot ce ştiu
este clătinat de simţire

aş putea fi perfect cînd visez
dar visul meu
repetă ceva mai vechi
decît omul

sînt şi nu sînt
ca şi gîndurile
care îmi colorează meningele

atît de puţin sînt
încît plutesc pe apa morţii
şi nu mă scufund

cine spune „eu”
pe jumătate e mort

Fumul de cînepă

sicriul lunecă şuierînd pe zăpadă
moartea mea nimeni nu poate s-o vadă

din vîrful muntelui pînă în îngheţata cascadă
sicriul meu lunecă şuierînd
pe alba zăpadă
dacă n-ar fi ochii
dacă n-ar fi ochii
păsărilor de pradă
dacă n-ar fi nasturii
pietrelor
dacă n-ar fi rujul
de pe scîndura albită
de rindea
dacă n-ar fi sticlele goale
ale stelelor
ah, dacă n-ar fi aceste mame
aş înnebuni

mort aş înnebuni de viaţă
şi beat de moarte aş cînta:
mai naşte-te o dată aşa cum eşti
mai naşte-te o dată aşa cum eşti
în unul singur ca să poţi muri
departe în văi ciocănitorile
îmi bat cuiele-n scînduri
sus în cer norul ia forma preotului
ca nişte uriaşe cădelniţe – hornurile
se clatină –

totul e ritm –
cu pantofii mei nou nouţi
bat tactul
în scîndura sicriului

nici nu se observă că sînt mort –

caii se opresc la răscruce
în ziua cu soare

plouă cu bani fără stemă
în pîlniile de alamă
ale fanfarei

muzicanţii se îneacă de aur
şi tac cu ochii holbaţi

aceasta este arta:
să rîzi în propriul tău sicriu
cu aceeaşi putere
cu care plîngeai în leagăn

nimeni nu poate să trăiască
decît viaţa pe care o merită

trag cu acelaşi arc
dar săgeata zboară altcum
iubesc cu aceeaşi putere
şi pierd întreit

sicriul alunecă atît de repede
încît cel mort a înviat
conţinutul punctului este atît de dens
încît a înghiţit fraza

văd unii cu litere
cum scriu pe spatele gol al femeii
văd alţii cu tocuri la brîu meditînd

şi unii şi ceilalţi sînt la fel de înalţi
cît propriul lor sicriu

întins pe spate
cu un deget în nas
îmi imaginez viaţa ca pe o lebădă
fiindcă n-am văzut niciodată o lebădă

visînd îmi imaginez că sînt treaz
în fumul de cînepă al copilăriei

atît de fin îmi închipui apa
că pana lebedei ar strica-o scriind
las totul să curgă aşa cum e

zăpada s-a topit
şi acum
sicriul este o luntre

Pe un mal

un fulger bîlbîindu-se sub apă
şi cozile aprinse ale peştilor
înnebuniţi de spaimă

şi mari bucăţi de stîncă
muiate în gura sunetului
ca nişte vocale
care nu mai pot forma
cuvîntul

deasupra mării clocotite
în cerul de pucioasă
păsărilor
li s-au lipit aripile
de corp

între crengile arse
ale copacilor
luna s-a înmuiat şi s-a alungit
ca un cuib de smoală

Dumnezeu va muta omul
de pe pămînt

Drumul damascului

la capătul întrebării
nu mai vreau să devin răspuns –

dincolo de materie
sufletul
şi-a călătorit trupul
între lux şi mizerie

între pămînt şi Lumină

răsucit ca o particulă fină
într-o ecuaţie
împărţit de semnul crucii
în cauză efect şi relaţie
sînt la capătul întrebării
pe drumul damascului

Doamne dă-mă înapoi altcuiva –
e ora şase
nu mă lăsa să mă pierd
ca un sînge de floare
pe o masă fără memorie

parcă sînt virgula
dintre două războaie
într-o carte de istorie

răspunsul meu nu-l pot întreba
cu toate apele mării
să fiu doar o rană
la marginea sării?

şterge feţele zarului
spală cuvintele de rime
„cerul înstelat deasupra mea
şi legea morală în mine”.

Repetiţie generală

inima mi s-a urcat în cap
şi n-a mai vrut să coboare
o mie de chei legate de zmeu
au sunat lucitoare

din o mie de note muzicale
îţi voi împleti o eşarfă
să poţi visa şi tu
cu gîtul

să simţi cum fluviile jugulare
îşi depun aurul spaimei
în cap
să fii risipită ca o urmă de copil
în muzica valului

moartea mea – eu sînt viaţa
spitalul în care vei naşte
spărgînd ferestrele

cărţile se deschid singure
ca nişte uşi
trîntind florile
de pe masă

trăiesc într-un vis
în care nu pot striga
deşi mort văd totul
dar nu pot vorbi

capul îmi trece prin masă
şi-mi adoarme ca un leu
la picioare

îmi depun sentimentele
– colorate straturi de parfum
pe rochiile tale aliniate

lumină îmi izvorăşte din ficat –
în sîngele meu este o repetiţie generală
şi tu costumată în hematie
dansezi
dansezi

cu venele tăiate
voi aplauda singur
într-o oglindă neagră

Ecou

femeia în seomnul pur al dimineţiiaruncă grăunţe
în curtea fără păsări. desenul arhanghelului se luptă
cu desenul balaurului peste patul ei alb.
deşi ecoul împuşcăturii s-a şters demult, larma cîinilor
nu o părăseşte uşor. şi sîngele bărbatului picură în streaşină
lent şi neîndurător.

 

POEMUL DE DUMINICĂ

Poezia mea/ de Ion Chichere


Poezia mea este o gimnastică a morţii,

O repetiţie zilnică a verbului „a fi”

Până când se şterg diferenţele

Dintre timpuri.

 

De fapt acesta e sensul:

Să stai tot timpul cu uşa deschisă.

 

Sora mea moartea

Bea cât bea

Din viaţa mea,

Apoi îmi adoarme, cuminte,

Pe umăr.

 

Anunțuri

Despre absentul

Nula dies sine linea
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s