TARA MEA

ZORII LUMINII ÎNCĂ NE AŞTEAPTĂ…SĂ ÎNDRĂZNIM!
Posted on 10 iulie 2012 | Scrie un comentariu
Zorii luminii încă ne așteaptă…Să Îndrăznim!

Scumpa mea Țară,
Îmi port de mai bine de jumătate de an inima în corabia străinătății, însă sufletul meu mereu și oriunde se-ndreaptă spre Portul Neamului, asemeni râurilor dimineții ce se revarsă în marea răsăritului… Printre aceste ziduri ale depărtării ce-au cucerit văzduhurile ca să ne separe, eu am semănat crini cu petale de dor. Sunt convinsă că vor răsări în mijlocul unui dans în care frații se țin de mână și la umbra palmelor strânse se odihnește visul împlinit al românilor:
U
A N

E I
R
Aici, la masa popoarelor, Patria mea amintește lumii că-n Estul bătrânului continent, setea slavonă n-a secat ecoul din glasul latinității… Căci, noi suntem rezistența vie și cu noi se mândresc cerurile latine. Ceea ce trebuie să cunoască orice român, este că dincolo de obiceiurile suferințelor exteriore cu care se confruntă omenescul de azi, există totuși în inima românului o fărâmă de lumină care devine meșterul unei punți din prăpastie… Aceasta ne este menirea să vindecăm alte suflete cu durerile noastre nevindecate… Și n-aș rosti aceste gânduri dacă nu le-aș vedea. Însă, străinătatea îmi este fereastra înlăcrimată și prin ea privesc deșteptarea celor care învață de la noi graiul durerii. Căci, multe popoare ating fericirea odată ce învață murmurul izvoarelor din priviri, ori mai bine zis: când învață să plângă…Dar sunt și suferințe care se nasc din gânduri bune, acelea pot fi considerate mai devreme chei ale fericirii decât nenorociri. Pentru noi însă, marea a devenit o fântână care adună un infinit de ploi al sufletului însăși. Și dacă vom continua astfel ne împinge riscul spre a-i satisface propria favoare.
Și de ce să ne plângem, dacă astăzi lumea s-a obișnuit să existe din suferințele altora…De aceea focul nu mai arde pentru el însuși, ci pentru datoria de a fi jertfit! Însă mă preocupă dureros de grav, Sufletul Patriei pe care mulți ar vrea să-l vândă cu prețul de a i se fura identitatea…Originea neamului nostru este acea energie penetrabilă în timp, care se emană și-n zilele lui astăzi. Trecutul poate deveni fragil, dar nu se poate rupe nicicând. Și dacă totuși, suntem botezați cu tristețe, suferim din greșeala celor care vor să i se opună. Acei care-au uitat că Limba Română ne este icoana la care se închină Rațiunea. De aceea, trebuie să educăm bine această rațiune, pentru ca mesajul demnității să fie Binecuvântat de Dumnezeu.
Dar … e atâta durere în jur, de parcă s-ar fi gândit Dumnezeu să ne uite…
Și de ce n-am merita Doamne, când devenim și acasă mai străini cu noi înșine?
De ce n-am merita Doamne, într-un secol în care cucerim Rațiunea Patriei cu sunetul glorios al monedelor și nu ajungem la ea prin Iubire? Mâinile, au devenit potrivite pentru orice muncă de pe câmpul neamului. Și-apoi, sunt doar ,,câțiva mulți” ce-și încălzesc palmele la căldura frigului și apoi escaladează neștiutul pentru ca să câștige din propriile iluzii Văzduhul lui August promis.
Însă, cu toate aceastea, nu ne poate înspăimânta nimeni, atâta timp cât suferințele noastre sunt rugăciuni din inima munților. Sau munții sunt rugăminți ale Pământului către Dumnezeu…Ei cresc și se-naltă spre ceruri, pentru a fi mai bine auziți, devenind în schimb niște copii îmbătrâniți de rugă…
Așa precum orice val cheamă alt val, orice vânt cheamă alt vânt, orice adânc cheamă alt adânc, astfel și orice Durere Absolută cheamă Fericirea Eternă.
Împreună cu semenii mei din străinătate, suntem acei poștași care aduc vești lumii despre Mâna Latină înfierbântată de frumos, ce-și scrie prezentul pe hârtiile timpului. Noi, de aici, o sărutăm cu Dorul și Așteptata Revenire.
Atâta timp cât mai sună-n inimi Clopotul Învierii, în Dimineața Soarelui, zorii luminii încă ne așteaptă…Să Îndrăznim!
CRINA POPESCU

Scrie un comentariu

Posted in PROZĂ
POEZII: NIMBUL ETERNITĂŢII ŞI ALTELE
Posted on 30 iunie 2012 | Scrie un comentariu
Nimbul Eternităţii

Mamă, uite Eternitatea cum fuge desculţ

Când din iarbă lumina se ridică pe cruci.

Un obraz de făclie mă sărută pe inimă…

Priveşte, tată, cerul, cum se joacă cu mieii.

Văd doar stânci îmbrăcate cu pânze de in

În genunchi, cum se roagă cu piepturi deschise

Ca ferestrele sfinte ale unor morminte

Ce preschimbă piatra în suflare de nimb.

Uite, frate, toate câmpiile au devenit munţi

Şi pe frunţile lor o mână blândă seamănă lumină.

Nu-i oare astăzi ziua cea dintâi

În care pe ramul lumii creşte nemurirea

Şi Eternitatea se plimbă desculţ

Ca un Univers tânăr printre umbre de ceară?
De mână

Şi în mormânt

Ne vom căuta să ne ţinem de mână.

Şi de umbrele noastre

Nu ne vom teme…

Ele duc c-un braţ alb serile

Ce-au scris pe frunze sărutul ierbilor!

Şi ne vom ţine de mână

Ca doi copaci visători,

Ce-şi adorm frunzele-n rouă

Ca-ntr-un vers,

Unde izvoarele plâng într-un glas

Până când ecoul îngheaţă-ntr-o lacrimă

Dar mai curg ca prăpastiile-n mare.

Noi ne vom ţine de mână

Şi când ne-om trezi,

Într-un piept de amiază târzie.

Prin rădăcini de dor

Ne vom bea inimile cu o singură sete

Şi cu lumini obosite ne vom îmbrăca

Într-o amiază târzie…

Unde răsăritul de mână se ia cu amurgul,

Unde păsările devin linişti de cristal

Prin care priveşte iubirea.

Într-o amiază devreme

În care ne vom ţine de mână

Şi de umbrele noastre

Nu ne vom teme…

Ce mândru neam prin inimă
se plimbă

Ce mândru neam prin inimă se plimbă

Când ochii printre rafturi în Biblioteci străine,

Culeg cu presimţire cuvintele latine

Ce duc pe umeri dorul şi dragostea de limbă.

În liniştea lecturii eu rog să ne trăiască:

Păstorii şi poeţii ce-n inimi cos dreptate;

La fel precum iubirea de limba românească,

Înveşniceşte timpul şi-n străinătate!

De-aici pe unde teatrul lui Molière se plimbă

În limba dulce, aspră a galilor străbuni,

Eu caut printre umbre icoana limbii sfântă

Duminică ce-mi face din astă zi de Luni;

La moartea mea nu se vor strânge teii
La moartea mea nu se vor strânge teii
Ca să cioplească-n piatra aerului greu,
Un cer de inimi cu glas de Dumnezeu
Și un altar, la care, nu se-nchină ateii.

O umbră a stelei îmi va sluji ca noapte
Când visul meu va hoinări desculț
Pe stâncile de-apus ce au ca cifra șapte
Izvorul ce topește amurgul în fântâni.

E moartea aceasta o muză prea vulgară
Pe care doar poeții o îmblânzesc iubind.
Un somn de cer cântat de-o toamnă rară
Când nu mai văd cocorii pana lor scriind.

Nu vor arde mările, nici enervat vulcanul
Nu-mi va așterne haina izvoarelor de foc
La moartea mea, voi arunca pumnalul
În pieptul vieții zgârcită de noroc.

Baladă

Voi cu sufletul de săbii, v-aţi visat pe câmp de luptă

Cum ne ridicaţi în vârfuri inimile fără arme…

Şi-aţi privit ca printr-o sticlă rătăcită-n piept de mare

Dacă-i scris să-i fiţi stăpânii Ţării mele din Baladă…

Noi, pe frunţi îngândurate nu-mblânzim parfum de spin

Care-n vise să se culce peste gânduri cu venin.

De-ar fi fost s-avem pe umeri munţi de aur cu arginţi

Un balsam de frică-n noapte, azi v-ar fi făcut cuminţi…

Nu vă laudă nici răul chiar de-n slujba lui vi-i firea

Nici războiul nu vi-i tată, să vă judece prostia.

Ce-a fost sumbru pe sub frunze, vântul vremii risipeşte

Dar o inimă de gheaţă e un foc ce-n vis mocneşte.

Precum melcul se retrage luând şi lumea după sine

Voi ca scuze după ceartă veţi păşi pe scări de rugă

Vrând s-ajungeţi pe tărâmul unde visul din dorinţe

Se preschimbă în armată şi cu pleoapa se cunună.

Dar prezentul se desprinde ca doi muri de mănăstire

De o vreme când trecutul din dureri ţesea mândrie

Şi cu vis de Dumnezeu umplând cupa din Baladă,

Azi o varsă pe tărâmul unui neam ce n-are spadă!

Noi cu sufletul de pace, ne-am visat pe o câmpie

Cum ne-mbrăţisam pământul în Cântarea României,

Şi-am privit ca prin fereastra răsăritului de veac

Dacă-i zi frumoasă astăzi, să coboare visul Dac!

Spre Soarele de-Atunci

Scumpi frați de dincolo de Prut,

Comori de inimi ai Patriei Române!

Atâțea ani pe umeri cad șuvoi

Și trist rostim în taină: Unirea nu mai vine…

Cu ce-am greșit? noi, n-am furat pe nimeni

Nici n-am cerșit avere cu arme și hoție.

N-am judecat infernul din mintea comunistă

Ce-a semănat durerea înmulțind morminte…

Au!Unde sunt poeții ce-au ridicat zidirea

Unui piept de aur ce cântă fericirea?

La ce amurg privește un Inculeț al țării

Să ne privească dorul pe tâmplele serii?

Basarabia mea, azi ți-a trimis scrisoare

Și-așteaptă răsăritul cu România Mare…

De-atâta cuget trist pe albele-i file,

I s-a uscat condeiul și vocea i se stinge.

A amorțit ecoul ce-n vremea deșteptării

Suna în glas de clopot pe câmpul învierii

Nici vântul nu mai ține în palme tricolorul,

De-atâta dor, pământul, își uită viitorul.

Când cerul din adânc al lacrimii de Prut

Va coborî-n cetate cu Soarele de-Atunci,

În leagănul de zori ne vom plimba cu soarta

Spre zile de Duminici, iubind Eternitatea!

Scrie un comentariu

Posted in Fără categorie
TINERE TALENTE: CRINA POPESCU CU ESEUL”GLORIA INIMII”
Posted on 30 iunie 2012 | Scrie un comentariu
”Un copil al țării ce-și dăruiește sufletul Patriei, lasă un gol numit: Gloria Inimii!”
GLORIA INIMII

Dragă Basarabie!

Află de aici că mâna nu mi-a îmbătrânit pe hârtie și dorul nu s-a înstrăinat de tine. Pentru că nu ți-am scris, ar fi mai bine să întrebi norii. Am rugat norii să-ți trimită Dorul, dar, ploile toamnei l-au îngălbenit! Astăzi, dintr-un azil de toamnă, ce-și cheamă bolnavii în vreme, îți scriu cu mâinile tinere dar cu sufletul îmbătrânit de dor!

Pe hârtii de cer mi-am întruchipat gândurile în nenumărate scrisori, pe care le-au deschis poate răsăritul și le-au închis amurgul. În acest mister al corespondenței nu mi-am luat nici un aliat, căci nu există alianță în dragostea pentru Țară, aici, rațiunea inimii este superioară rațiunii facultative. Atunci când îmi vei citi spusele, zâmbește! Nu poți să plângi o inimă care zi de zi umple străinătatea cu numele tău! Lasă-ți surâsul să devină dimineață în sufletul celor care te cred un crepuscul de viitor!

Rugam ploaia să mai povățuiască picăturile în ceruri, pentru ca toți pomii ce s-au plantat pe pământurile străine, peste câțiva ani să bucure grădina Patriei lor. Așa precum astăzi, admirăm vlăstarii neamului la care se închină inima și onoarea românească! Ei, nu numai că ți-au apărat marginile ci ne-au pregătit grădina pe care trebuie să o îmbogățim cu parfumul demnității noastre!

Și pentru că prea multă tristețe este în ceruri, încât norii nu se pot abține de plâns, scrisorile mele s-au topit în slava deșertului și bucuria câmpiilor. Dac-aș fi cunoscut această nedreptate de mai înainte, demult construiam pământului, o umbrelă. Însă, află scumpa mea Țară, dacă fapta mi-ar fi ajuns cuvântul de picioare, în această sfântă noapte în care ascult cum întunericul sună în Clopotul Apelor, nu m-ar fi trezit un luminos gând: Să-ți pictez chipul cu picături de ploaie pe orice corabie de văzduh ce-și plimbă pânzele în marea zărilor. Pentru ca fiecare june basarabean când va privi cerul să te vadă pe tine. Și în fiecare zi când va răsări soarele să-ți lumineze mai întâi de toate chipul tău! Să fii Veghea Dimineții ce doarme în leagănul nopții pentru că un asemenea pământ își are dreptul în Casa Noilor Începuturi!

Astfel, aș simți și eu depărtarea aproape și tristețea mi-ar deveni mult mai fericită!

Coborând și ridicând scările Universității Sophia Antipolis, am învățat cum e să-mi păzesc inima de jăraticul care ar stinge mai mult decât ar aprinde un braț de foc. Mi se pare că indiferența tânărului modern de astăzi ridică în cer un rug de fum fără flăcări. Și aceste văpăi se sting cu o lejeră fluturare de ape. Căci, sufletul rugului nu mai este cultura cu limbile sale: Poezie, Pace, Iubire Curată! Focul în adâncurile rațiunii sale nu este atât de inamic precum pare. El poate fi îmblânzit! Rațiunea modernă de astăzi însă nu-l poate adulmeca cu tehnici noi inventate care bucură ochiul dar îngrozește inima.

Eu mi-am găsit un cuib în care-mi cresc din munții răbdării cascade în inima viselor. Acestea umezesc calea spre casa patriei mele! În Biblioteca Municipală din Nice ,,Louis Nucera,, mă întreabă adesea o lampă de lectură de ce mă oglindesc în izvoarele limbii românești dacă fântâna în care înot este vegheată de Cumpăna Limbii Franceze?

Iată, deci scumpă Basarabie, de ce am o singură inimă! Căci, pentru ca să cunosc o altă limbă, îmi mai trebuie o viață, o inimă! Eu, de ce să o caut, dacă în pieptul meu Limba Română este inima care nu-mi dăruiește o viață, ci un lung mâine de eternitate! Fapt pentru care voi îmbogăți aerul străin cu frumusețea cuvântului tău, încât Limba Română să aducă toamnei în fiecare zi primăvara. Și astfel, acest pom precum îți sunt, va da roade în grădina ta. Căci spunea marele Voltaire, ,,să ne cultivăm grădina,,. Şi parc-ar fi pe bună dreptate astfel!

Suspendată de lianele străinătății, mi s-ar părea că pe scena acestui teatru, în fond cu aceeași actori dar, care-și acoperă chipurile cu măștile altei civilizații, mă face să disting o largă afinitate cu însuși personajul Candid din romanul cu același nume, al lui Voltaire. Călătorind și zugrăvind umbra lumii în oglinda cotidianului, observ că undeva în depărtare gem visele noastre pedepsite de zorii realității. Tot ce mi s-a părut odată sublim, astăzi nu văd decât cenușa iluziilor arse…

În țara mea, mediocritatea lumii chiar dacă ar fi existat nu o vedeam nicioadată. Or, Patria este cuibul de lumină din care izvorăsc privirile noastre către lume. Odată înstrăinat de ea, înțelegem că depărtarea de locurile sfinte, este apropierea spre răutatea și imperfecțiunea de care am avut mereu teamă. Străini putem fi și în propria țară. Și dacă s-au depistat asemenea cazuri, atunci Patria este în mare pericol! Asemenea străinatate nu poate fi alinată decât prin forța dragostei! Însă dragostea pentru pământul natal o găsim în suferința de peste fereastră. Acesta ne este extemporalul pe care-l scriem în băncile iubirii pentru neam și valorile lui într-o școală a străinătății!

Dorul ca o cetate ce ne ascunde iubirea, întărește armata curajului care ne face să fim demni în străinătate pentru ceea ce suntem! Aici, și copacii, și florile, și iarba, până și greierii serii îți răspund în alt grai. Copacul dac-ar avea o înălțime de munte nici nu și-ar apleca ramurile ca să facă umbră pământului. Florile dac-ar avea zilnic primăvară, n-o să înflorească nicicând sub tălpile tale. Iarba dacă și-ar împodobi straiele în cristale de rouă, o să se topească în pulbere de lumină, numai ca să nu te bucuri de frumusețea ei.Și acest greier asemeni unui vis de melodie întruchipat, va deveni mut când va auzi pasul străinului.

De aceea zic, în această viață, cărarea lumii duce spre noi înșine. Numai un suflet plin și o inimă curată pot să schimbe în sine o lume ce-a întârziat în ceasurile beznei. Și toate acestea au loc în sufletul nostru! Dar, mai cu seamă sufletul este menit pentru a fi Patria. El trebuie să ne fie decorul pentru care mai apoi să slujim acțiunilor. Este asemeni exemplului în care Locul învață Disciplina. Așa precum un copil care-și iubește neamul este un copil sfințit de apele Înțelepciunii! Căci, un cetățean al unei țări nu prezintă doar prezentul, ci și trecutul ei. Așa precum ziua sărbătorită nu aparține cifrei repetabile în ani, ci substanței istorice care o eternizează!

Și pentru ca să fim oglinda neamului în lume, întregul prezent și trecut al ei trebuie să-și facă loc în inima noastră, toate acestea le putem avea numai dacă : Jertfindu-ne iubirea curată, dăruim sufletul! Un copil al țării ce-și dăruiește sufletul Patriei, lasă un gol numit: Gloria Inimii!

Crina POPESCU

Sursa: Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru(mazarini.wordpress.com)

Scrie un comentariu

Posted in PROZĂ
OAMENI DEOSEBIŢI: CRINA POPESCU
Posted on 29 iunie 2012 | Scrie un comentariu
CRINA POPESCU-UN MARE TALENT DE LA DUMNEZEU

Crina Popescu s-a născut la 7 august 1992, localitatea Verejeni, raionul Telenești, Republica Moldova.

A absolvit Liceul Teoretic ,,Liviu Rebreanu” din Chisinau in 2011. În prezent, este studentă la Universitatea din Nice (Franta) ,,Sophia Antipolis”.

A participat la numeroase concursuri de creatie, printre care ,,Ars Adolescentina” ( Marele Premiu in 2007, premiile I la diverse editii ale etapei creatie literara proprie);

Premiul Special si Diploma Ministerului Tineretului din Moldova pentru creatie poetică, în noiembrie 2010;

Marele premiu la Festivalul de Poezie Patriotică, ediția a III-a, 14 octombrie 2010;

Premiul I la concursul ,,Moldova-plai de cantec si de dor” din martie 2011; etc.

Este autoarea a două volume de versuri ”Gânduri din Gânduri” , apărut în 2009 ( Editura Pontos, Chisinau) și ”Glontele de aur”, Editura Feed Back, Iasi 2011.

Fără discuţii inutile, domnişoara Crina Popescu este un talent de la Dumnezeu şi lumea poeziei îi va rezerva un loc de frunte printre poeţii deosebiţi ai timpurilor noastre.

Felicitări sincere părinţilor, care au dat viaţă şi au susţinut prin toate acest copil minunat, iar domnişoarei Crina îi urăm multă inspiraţie si şi evident succese la studile din Franţa.

Alexandru Moraru

*************************************

DOMNIŞOARA CRINA POPESCU DESPRE DÂNSA(fragment):

7 august 1992. Ziua și anul care-au bătut în cuiele lumii venirea mea pe pământ. Am sărutat Lumea Soarelui pe altarul inimilor părintești: Tata-Gheorghe Popescu, Mama-Alexandra Popescu născută Cazacu, mi-au fost primii poeți care m-au învățat încă din prima mea zi, cum să-mi scriu pe hârtia vieții, Poezia Destinului. Când m-am trezit din visul nașterii, genele mele păreau aidoma unor ramuri de lumină ce suspenda în văzduh încă trei lacrimi, pe lângă cele două ai părinților mei: Fratele și surorile mele-Roman, Alina și Lia. De aceea suntem în familie, o pasăre cu Patru aripi. Astfel a binevoit circumstanțele timpului ca să fiu în casa părinților mei al patrulea copil. Eu fiind cel din urmă și mult probabil, cel mai visător ochi al casei care semăna în privirile lor parfumul unei copilării solitare.

În satul Verejeni, unde mai târziu descoperisem că se trăiește visând, deoarece ziua e cu lună și noaptea cu soare, am învățat că tălpile mele sărută pământul Neamului Românesc ; cu primul cuvint pe care îl auzisem cântat de Doină la Horele din Sat: Dor!

Satul Verejeni este Templul în care au fost aprinse Făcliile gândurilor pe hârtie…Sub tălpi simt și-n aceste clipe cum respiră rădăcinile neamului meu. Aici, a încolțit sămânța generațiilor din care descind.

De fiecare dată când mă reântorc în satul natal, îmi alint hârtia c-un poem. La rândul său, aceasta este asemeni norului ce bea din cupa cerului Ploaia Eternității!

Aici noapte nu e decât o cetate, ce-și are ca zid imaginația, pe când stelele sunt gândurile, care-mi luminează rațiunea cu aripi de aur. Cât despre ziuă… ziua nu este decât o noapte ascunsă, care poartă cu sine visul cântat de cornul lunii. Pe vis, îl aude doar cel care vorbește cu tăcerea. Aceasta este invitația pe care ne-a trimis-o Dumnezeu spre Cerul Nemuririi!

Ți s-ar părea uneori, că la Verejeni se trăiește la pragul lacrimii și nu la ea în sine. Căci, acest loc niciodată nu te face să fii trist. Un sat unde fericirea se plimbă desculț alintând cu veșnicie iarba sănătoasei naturi.

Învățasem încă, pe vremea copilăriei mele, că toate câmpiile pe care le strânge orizontul în obrazul depărtării, izvorăsc din inima unei fântâni cu trei culori de lacrimi: Roșu, Galben și Albastru. Astfel, ocupația de a legăna ploaia în palme, căutând prin lacrimile ei, culorile neamului, era una din primele mele atribuții realizate în slujba Patriei, așa precum soldatul alege pe câmpul de luptă culorile vieții și ale morții. Primele mele lecții de istorie, le-am luat într-o toamnă, anul nu mi-l aduc aminte, dar știu că înstrăinarea unei frunze de originile sale: Rădăcini,Ram, Grai, Lumină, mi-a fost Dascălul care mi-a pictat pe pânzele văzduhului chipul suferind al Basarabiei. De atunci, toate frunzele nu-mi par decât niște oglinzi bolnave ce reflectă Destinul Tragic al Patriei Mele. Această durere a încolțit în sufletul meu floarea unei preocupări, care spre apropierea prezentului meu de-acum, îmi binecuvântează grădina sufletului cu cel mai sfânt parfum de gând: Un copil al țării ce-și dăruiește sufletul Patriei, lasă un gol numit, Gloria Inimii!

Nu-mi cunosc cifra zilei când m-am născut a doua oară, dar știu că Poezia mi-a găzduit renașterea. Astfel, privind spectacolul lumesc prin lentila ei, mi-am dat seama că Viața este un tablou care respiră, și de fapt Poezia este pictorul îndrăgostit care naște pe pânză, portretul sufletului.

De fapt, prin poezie dăinuie misterul și taina aestei lumi… Și astfel, ca ,,trestii gânditoare,, ce suntem, avem sfânta datorie, ca prin Sfânta sa Dăinuire, să dăruim eternitate acestui popor.

Astăzi, această moștenire aidoma unui diamant ce luminează o dată la o zi de infinitate, mă convinge să cred, că întreaga mea viață pe care însăși poezia mi-o va descrie, va curge în cupa timpului veșnic, asemeni unui izvor obosit, dar fericit, ce-și sprijină umerii călători pe fruntea malurilor ninse…

Propunem prietenilor Secretelor Istoriei câteva poezii semnate de frumoasa şi talentata Crina:

Îndemn la iubire

Să iubești cu notele inimii

Și ea să-ți fie chitară …

Să cuvânți cu ecoul iubirii

Și sufletul să-ți fie vioară …

De mă scald în privirea tristeții,

Hoinărind cu tăcutul mereu,

Limba mea mă-nsoțește cu versul

Și îngână o șoaptă de Zeu!

Să aduni cu o palmă de cer

Ochi de foc … printre plasele ceții,

Lasă-ți pieptul deschis ca un nor

Să cuprindă razele vieții!

De mă rog cu lira-n frământ,

Când pe filă rima mi-e mersul,

Limba mea îmi e casă de sfânt

Ce adună-n cuvânt Univer

Cu mine în taină

Cu mine… în taină…

Cobor în neant… și caut lumina

Ce-mi străpunge retina prin somn.

Am colindat îndelung pământul uscat:

Mulți au voit spini să cultive

Pe câmpul iubirilor mele

Și să înfieze dorul rămas fără casă,

Imens cât hăul ceresc.

Acest glob de cristal

De l-ar duce pe ape Prutul,

Valurile …

Ar înflori visul strămoșilor mei.

Pe maluri

Nu s-ar mai purta războaie de lupi…

O mamă și-ar aduna copiii,

Și limba mea …

Din ea ar coborî soarele,

Încât nu am avea lipsă de lumină …

Cu mine… în tihnă …

Îl voi sluji pe Cronos

Și frigu-mi își va căuta viața

În propria-i moarte.

Căci, eu, cu taina mea pot să înviu

Și să mor atunci când altă taină mă naște

Copiii lumii…

Să nu mai scriem versuri pe fila de hârtie

Știind c-al nostru suflet e plin de mărturii …
Să ne mai cânte-n strune o melodie mută,

Știind că toate-n lume sunt basme și stihii!

Bine ar fi, Doamne, să nu ne mai grăbim,
Când ura și iubirea ajung să se-mpreune,

Sublim ar fi din ceruri uniți să coborâm,

Știind că toți suntem copii pe astă lume …

Dacă-ntre oameni azi ar fi regină

O inimă-a dreptății, pulsând iubirea-n șopot,

Vom ști s-aducem viața în albia divină

Și ode-i vom cânta cu glas de clopot.

Glasul lăuntricului

Oare cum ai fi, tu, iarbă,

Dacă sufletul meu ai avea?

Ţi-ar sta haina ţesută în rouă

Şi jos cerul cu ea ar cădea?!

Ce glas ai avea, frunză,

Dacă inima mea tu ai fi?

Într-o zi te-ai desprinde din ramuri

Și cu cuvintele mele-ai vorbi?

Oare câtă furtună în sine

Ar putea să adune un rând …

De cuvinte, ce-n aerul lumii,

Obosesc de la buze la gând?

Numai amurgul de-atâta durere

Se va ascunde, tăcut, în făclii…

Poţi să fii şi o stea printre stele

Numai om pe pământ, să nu fii!

Sursa: Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru(mazarini.wordpress.com)

Scrie un comentariu

Posted in ALŢII DESPRE MINE
SCUMPI PRIETENI AI MEI !
Posted on 29 iunie 2012 | 1 comentariu

Scumpi prieteni ai mei!

Când redeșteptarea sufletului pe hârtie prinde glas, undeva ecoul adânc al Creației ne cheamă să sprijinim veșmintele de gânduri în cuiele timpului etern. Să desenezi pe pânză portretul ,,adâncului nepătruns,, este cea mai Sfântă Operă de artă în care însăși Ființa este creatoare de noi margini ale tainei. Și astfel devenim un Muzeu Uman ridicat din pietrele gândurilor. La rândul său, Muzeul acesta cântă. O cântare pe care numai inima dornică de a-și simți tălpile arzând în focul creației are dreptul la audiție. Căci, creația pe lângă scris și imaginație mai are nevoie și de acea binecuvântare exterioară. Acea însuflețire a gândului creator în spiritul altor rațiuni depinde în profundă măsură de interesul și atenția ce i se acordă.
Propunerea mea pentru voi, prietenii mei, pornește din respirațiile acestor meditații: Să fac din tehnica modernă o purtatoare de cuvânt a gândului meu hârtie.
Fapt pentru care, la cerințele multor semeni de-ai mei, trăiesc astăzi în promisiunea lor făgăduită.
O simplă odaie de gânduri din necuprinsa casă de marmură rece a acestei lumi virtuale, îmi va oferi posibilitatea să împărtășesc privirilor gânditoare, reflecții de pe rafturile zilelor din biblioteca interioară. Căci, îmi stăpânește uneori un gând ce prezintă creația mea un izvor cu tălpi de cetate. Și pentru ca să-și odihnească umerii apelor, acest izvor duce lipsă de maluri. În consecință eu prezint un braț de mal, și dumneavoastră cititorii mei, sunteți un al doilea braț de țărm. Astfel reușim ca împreună să creștem izvorului un zbor liniștit spre marele univers al făuririi de gânduri. Și anume înălțarea apelor, sau mai bine zis suspendarea acestora fără de stânci în văzduh, le preschimbă în lumini. Adică în lumini către cerul meu pentru Dumneavoastră!
Cu mult drag și recunoștință,
Crina Popescu

Anunțuri

Despre absentul

Nula dies sine linea
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s