„DRUMUL SPRE OMBRIA”/ „O ZARE VIZIBILA INTR-UN FULGER”
• Postat de ion murgeanu în August 6, 2010 la 1:39pm
• Vezi blog

ELISABETA ISANOS: “Drumul spre Ombria”

DA! OMBRIA! “o zare vizibilă într-un fulger”…Am terminat de citit cartea miercuri 4 iulie 23 h. Vizibil răvăşit. Este un vast concert de orgă pe mai multe registre „înregistrat” într-o
catedrală devastată, în curs de demolare, în timp ce privirea autoarei
–interpretă, complicitară cu cititorul -asociat din start, ţinteşte cerul, mila
şi îndurarea, eventual şi iertarea lui. Deşi: „nimeni nu te poate ierta pentru
crima de a face altceva decât viaţa”…Iar aici este chiar Viaţa Poetei (un
„Orfeu răzvrătit”!), derulată într-un jurnal, pe mari falii de timp: Ce e
amorul?/ 8; Munţii şi marea (1966-1970)/23; Cutremurul (1971-1978)/49; Clovni
şi martiri (1979-1980)/85; Insula ( 1984-1986)/131; Gomora (1984-1986)/ 185;
Evadarea(1987-1988)/ 246.

Există şi o Întâmpinare, pe post de Precuvântare: „Eu sunt o invenţie, trebuie să-mi fabric răsuflarea, extrăgând aerul, topindu-l, bătându-l repede cu ciocanele inimii: o bucăţică de om pe scaunul
şchiop. Ca să fiu trebuie oare să urlu cu lupii? Să stai să te miri a ajuns o
vitejie. Respir, nu respir, oricum trezesc suspiciuni.Dar şederea mea pe aici
se îndulceşte singură!” E bine de precizat că timpul naraţiunii este timpul
celei mai absurde dictaturi din istoria românească, totalitarismul comunist,
sfârşind în demenţa nevindecabilă ceauşistă. Registrele „vastului concert de
orgă” salvează aparenţele, dând totodată măsura unui talent evocator şi
imaginativ fără precedent. Există mai întâi un registru apodictic, din care
poţi extrage tot atâtea aforisme, întrebări şi răspunsuri existenţiale de mare
excepţie. „Ca să te iubesc, trebuie mai întâi să te scriu. Şi dacă nu te
iubesc, nu te pot scrie.” Obstinaţia scrisului este una din temele majore ale
„concertului” instrumentat de poeta Elisabeta Isanos. Urmează la rând, şi-n
complementaritate indusă, poezia, pe mari suprafeţe, uneori pagini întregi, ce
pot fi la rigoare transcrise şi ca poeme- eliberate de forma fixă în care
cunoscuta poetă îşi scrie de obicei poemele: „Scrisul-necesitate fizică. La
stadiul ăsta, nu ştiu dacă nu capătă atributele unei nenorociri. Este şi nu
este în acelaşi timp, dens, bine clădit, adevărat, dar şi gol, materia nu-i
foloseşte decât la întruchiparea absenţei. E ca şi cum ai bea sete şi te-ai
hrăni cu foame. O nefiinţă în carne şi oase. O ieroglifă în care se
întruchipează imposibilul, cărnoasa absenţă.”

Aceste combinaţii savante între aforism şi metaforă dau măsura performanţei poetice la care a ajuns Elisabeta Isanos- cea care este zilnic chinuită de demonul (sau de îngerul) scrisului şi al
scriiturii…Aşa am ajuns să-i citesc cartea cu pixul în mână: prea multe
lucruri de neuitat sunt în ea. Poetă cultivată, cu studii de filologie,
specialitatea limba şi literatura franceză-secundar româna, ea vine, ca să zicem
aşa, dintr-o „ereditate genială”, ca fiică a poetei Magda Isanos , de la care a
păstrat-binecuvântat omagiu!, şi numele : ea spune „pseudonimul”, fiind în
aceeaşi măsură şi fiica cunoscutului prozator Eusebiu Camilar. Noblesse
oblige.

Când am cunoscut-o, în anii tinereţei mele risipitore („oissive jeunesse…”) într-o redacţie, recomandată, mi se pare, de genialoidul pe-atunci poet Ion Crânguleanu ( uitat între timp căci ratat de
excese din cele mai urâte), mi-a rămas pe secvenţa respectivă, fragedul şi
îngerescul ei zâmbet de fată frumoasă,
evident înzestrată cu toate darurile; dar „fericirea” aceea din zâmbetul
ei nu am putut s-o uit uşor, fiind cu timpul convins că venea din „frenezia
solară” a mamei sale, poeta Magda Isanos;
căreia ceva mai târziu aveam să-i proclam, la rând cu generaţia „mea”
genialitatea: una din descoperirile şi susţinerile noastre, obstinate, la rând
cu susţinerea geniului labişian, dar şi cu „redescoperirea” lui Bacovia, şi
chiar a lui Eminescu , din Odă/în metru antic, Rugăciunea unui dac, din
postume…

Am fost o generaţie revelatoare şi „generoasă” – „generaţia 60”, din care observ că şi Elisabeta Isanos face parte (n.1941),/ „încă, în ciuda aparenţelor, neaşezate satsfăcător, cu unele locuri ocupate abuziv,
iar altele vacante”: apud Gh. Grigurcu)… Ea însăşi, în mod cu totul
nejustificat şi-a construit umbra
în care a stat…dar şi OMBRIA, care o va face, în final, nemuritoare! Spun cu
convingere lucrul acesta bazat pe o
lectură atentă şi mult prea bogată, decât de obicei, şi nu numai dintr-o carte de
„memoralistică” sau chiar şi „autobiografică”…

Apodictica, poezia înaltă, ce poate fi extrasă de pe pagini întregi, inclusă romanului dureros şi aproape tragic „autobiografic” al epocii totalitare ceauşiste –compun, în „Drunul spre
Ombria” o carte unicat, ceea ce s-ar putea numi şi „cartea totală” a unei
autoare, care şi-a survolat generaţia „în act”- prin scris şi trăit, şi prin
anonimat/un fel de Emmily Dickynson valahă, lipsindu-se de privilegii (chiar
privilegiul eredităţii geniale, cum l-am numit noi), ducând existenţa
anonimă a unei profesoare din învăţământul secundar, de soţie şi mamă, în
cercuri „pozitive” de prieteni, excursii ocazionale, la munte şi la mare, dar
mai ales „la Dora”, în satul unde prietenia ei cu un cal- o iapă („cal
boieresc” l-au numit localnicii, scăpat nu se ştie cum de la lichidare în
deceniul „morţii cailor” etc.,) care obişnuise să-i aştepte, mâncându-le pâinea
din palmă, şi bucurându-se de bucuria lor, orăşeni care priveau animalele cu
alţi ochi, decât asprii şi aspriţii de vremuri grele, ţărani; de altfel, tot
mai des jurnalul notează de la un moment dat: ”vreme mohorâtă”, urâtul
existenţial, participarea nevoită la obligaţiile extraşcolare ale profesoarei
(fie ea şi nemembră!) ; la „acţiuni” ca recensământul populaţiei, scrierea unei
telegrame omagiale „tovarăşului” trimisă prin ea la sectorul de partid pe post
de curier; întâmpinarea lui „pe traseu” la ore şi în situaţii de-a dreptul
bulversante.

Şi totuşi fiinţa specială a poetei rezistă prin şi pentru scris; apăsarea, lipsa de orizont şi de speranţă, pe ultima sută de metri ai cărţii – ultimul sfert, în
drumul ei revelatoriu „spre Ombria” fac cel mai tragic şi acut roman al (şi
împotriva) dictaturii, care, ar putea umili toată şleatha de „dizidenţi”,
ce şi-au construit trista şi corupta
notorietate prin „datul peste cap” în ultima clipă … înjurând regimul „sub
acoperire”; Elisabeta Isanos traversează sinistrele vremuri în demnitatea şi
dârzenia susţinută de „arma secretă” a
scrisului şi credinţa în poezia ei …care atinge la un moment dat dumnezeirea.

…Mi-am îngăduit chiar de aceea să transcriu din paginile mustind de poezie adevărată următorul poem pe care l-am intitulat, în entuziasmul clipei, MIDAS I (POEZIA)

„Noi am inventat acest mod de a fi,/Necunoscut de frunze, existenţă/Pentru care nu-i nevoie să te naşti,/Nu trebuie să respiri:e destul să răsari/Ca aştrii morţi, în gând.//

E destul să se audă despre tine./Cu nimic nu poţi fi vătămat./Să fii viu ca o bucurie posibilă,/Care nu va veni niciodată,/Ca o oglindire a cuiva nevăzut.//

Există deci viaţă pentru care/Nu e nevoie să fii, există spaţiul/Unde regele fricii nu ajunge./Cerbii nu se tem de cenzură,/Privighetoarea nu are rege.//

Lucrurile şoptesc: ”La ce bun/Să scrii, de vreme ce noi existăm?”/Nu le iau în seamă./Sunt în mine/Întâmplări, evenimente./Principalul e să nu te laşi strivit.//

Ceeea ce visez capătă duritate/De lucru real, merg pe pământ/Întărit de gânduri. Un lucru umil,/O cârpă sau o coajă de măr,/Becul arzând limpezit în crengile/Cireşului, masa de lemn, cercul/Tremurător al luminii,dorinţa/De a da,
mai tare ca foamea.//

Frig: când vorbeşti, cuvintele au trup,/Un corp de aer, în sfârşit se văd.//

Asăzi nu cred /Că voi avea timp de scris/Aşa că le scriu cu gura în aer./Astă noapte a căzut zăpadă./A nins, a scris!/Ninsoare, scrisoare!//

Cuvintele spuse rămân/În aer ca fumurile.Deschid uşa/Şi mă uit în urmă intrând:/Aburul gurii mă urmează./Mă evapor cu iuţeala unui alcool.

Departe, casele sunt strivite de cer.//

Şi ce-i dacă vine?/Nu am nevoie de primăvara adevărată./O vreau doar pe aceea din amintiri,/ Întunecoasă, când în curţi se mistuie/Frunzele moarte, iar răcoarea arde sub stele./Lumina e împăienjenită în geamuri tulburi,/Printre
buruienile ude nuiele roşii/Străpung zăpada./ O ramură deformată

Gravidă de muguri./ Întuneric şi ceaţă.//

În toiul unei nopţi fără cuvinte,/Toate străzile duc spre tăcere,/Eu grăiesc, rostesc, spun mereu,/Împotrivindu-mă…//

Ar fi prea simplu să tac./Cerul încă mai poartă fardul,/Crengile se mişcă meşterind ceva la porţi./Pe coridorul întunecat, cineva se întoarce/Cu unghiile pline de pământ,/Apoi aşteaptă în odaie, cu storurile trase,/

Explozia seminţelor.//

Pe cer, curge o mână de sare,/Duşul despletit al duhului sfânt./Totul e scris, mă umplu de cuvinte./Sunt cărţi puţine pe toată strada, simt asta./Ochii mei istoviţi de litere, pe geam un
fluture.//

Undeva,/E o provincie a cuvintelor scrise, departe;/Aici, toţi trec liniştiţi prin tăcerile mele,/Ca şi cum n-ar avea corpuri./Nu-mi trebuie decât un ciot de creion,/O margine de ziar, să completez bibliotecile arse./Vremea
pare definitiv pierdută,/Ca şi cum nimeni n-ar fi scris niciodată.//

Nu se poate trăi în muţenie./Poetul plutea în tăcere,/Ca un distrugător pe mări,/Lăsând în urmă o brazdă de murmure latine.//

Mişcarea cuvintelor nu e numai gramaticală,/E înaintarea crescătoare a unei frunze,/Întoarcerea înceată a unui obraz.//

Poezia îmi rămâne alături ca un duh,/Oriunde m-aş duce, pe străzi, în infern,/

n-o pot rupe de mine. E obositor/Dar nu mai sunt singură pe uliţe nocturne,/

O port pretutindeni, aşa cum o mamă/Îşi duce copilul, când n-are cu cine să-l lase.”

I-am trimis poemul astfel paginat autoarei (comunicare virtuală!) primind următorul răspuns:

Dragă Ion Murgeanu,
Gestul tău de a aşeza în versuri fragmentul din Ombria l-am simţit ca fiind de o delicateţe şi de o eleganţă cu totul deosebite, drept pentru care îţi
mulţumesc! A fost şi pentru mine o surpriză să le văd aşa. Mă
bucur foarte mult că îţi place ce scriu,
mai ales că Ombria nu a avut parte de nici o cronică în presa literară la
vremea apariţiei şi nici mai târziu. Cred că titlul „MIDAS” se referă
la prefacerea în aur şi nu la legenda cu trestiile şoptitoare? Titlul e frumos
şi inspirat, eu i-aş spune totuşi OMBRIA, ai să vezi mai încolo de ce. Despre
sânge, ce să-ţi mai spun, în amestecatura cu predominantă ciobănească, firul de
care vorbeşti s-o fi pierdut de tot. Am să încerc lucrul pe care mi l-ai
sugerat, să degajez poemele din text, poate că merită eliberarea asta, după
zeci de ani, au ispăşit totul.
Iţi doresc toate cele bune, noapte bună, mă aşteaptă Himera…
E.I.

DA! OMBRIA! Ajuns la finalul cărţii sunt convins că dreptatea e de partea poetei însăşi, cine îşi cunoşte mai bine “copilul” fiind cea care îl naşte… Motivarea autoarei ţine şi aici de
excelenţa ei: “Nu sunt numai stelele şi planetele. Există şi altfel de lumi, la care
se răzbeşte cu o fulgerare. Resturi din universul în care toate se iubeau. Dacă
spun, de pildă, “stelele crucificate”, între termeni, stâlpi de poartă, apare o
privelişte în care cerul se romanizează şi se creştinează în chinuri îndulcite
prin jertfă. O lume care n-a fost
niciodată şi nu va fi decât în cuvinte, durează cât fulgerarea minţii. Un
spaţiu cu atât mai larg cu cât termenii
sunt mai îndepărtaţi, un timp mai lung sau mai scurt în funcţie de puterea
închipuirii. Dacă aş găsi perechea cea mai îndepărtată a unui cuvânt, aş putea
crea un ţinut care să dureze suficient încât să-l cutreierăm pe îndelete. I-aş
spune Ombria, după numele unei pietre necunoscuute, o pomeneşte Pliniu, azi
nimeni nu mai ştie ce culoare avea şi ce strălucire.”

DA! OMBRIA! E poate cartea cea mai densă, cea mai inspirată, cea mai strălucită şi cea mai strălucitoare din câte am citit după evenimentele din 1989;

tonul poetic al OMBRIEI este şi cel de mai sus- romanul în schimb, se termină prin evocarea unei scene-adevărată lovitură de maestru. Se întorceau de la Dora (iapa care între timp murise)…“Seara la întoarcere, ne-a făcut semn să-l luăm
un preot bătrân. Se ducea la cimitirul de peste calea ferată. De obicei, ne
ferim să luăm în maşină străini (era la anul de dizgraţie 1988 n.n.), am
făcut o excepţie. A tăcut tot drumul, îi
simţeam prezenţa în spate, privirea în ceafă. În dreptul cimitirului a spus
“mulţumesc” şi s-a dat jos. Şi-a suflecat anteriul, să bage mâna-n buzunar.
L-am oprit: “Se poate, părinte?” Nu-i văzusem nici o clipă faţa: în maşină
stătea în unghiul mort al oglinzii, iar acum era vizibil doar trunchiul, încins
peste anteriu cu o curea roasă. A spus cu glas scăzut, dar
limpede:”Ascultaţi-mă pe mine, nu mai e mult până departe! Se va sfârşi în
curând”. L-am înţeles perfect. Sau am crezut că-l înţelegem. Ne-am uitat lung
după el, în timp ce se îndrepta, tot fără faţă, spre poarta cimitirului.”

Anunțuri

Despre absentul

Nula dies sine linea
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s