INEDIT

STRUGURI SALBATICI
(fragment)

Am aflat despre moartea lui Mişu Viişoreanu printr-o întâmplare stupidă în banalitatea ei: eram la Cana în Grădina publică şi în timp ce fetiţa noastră, lângă mama ei, se hârjonea pe aleile din apropiere, în expansiune spre Grădina zoologică, amenajată în prelungirea grădinii publice, eu rămăsesem pe o bancă, la statuia unui bard local, cântăreţ simbolic al plaiurilor tutovene de altă dată, şi-n stratul de flori unde e amplasată statuia cu bustul poetului, am văzut o filă dublă de ziar, smulsă de vântul leneş al dimineţii şi purtată de ici-colo, până ce nimeri peste strat, la picioarele mele. Era pe vremea când nu iertam nici un ziar şi devoram toate inepţiile care în primii ani după 90 se tipăreau în trombă. Foaia smulsă şi purtată de vânt era dintr-un ziar local intitulat Gazeta de Est şi cred că era chiar toată “gazeta” de fapt, cu cele patru pagini ale ei, pe două file pliate, de dimensiuni medii…Mişu Viişoreanu fusese printre iniţiatorii sau “ctitorii” ei şi se războise teribil, timp de un an, din toamnă până-n primăvară, s-ar putea spune mai exact încă, cu uzurpatorii comunişti de până mai ieri, ai libertăţii mult dorite, aceiaşi pe care îi şi cântase, nu de puţine ori, în producţiunile lui poetice publicate prin gazetele de la Iaz, care-mi păruseră, sub semnătura lui, din ce în ce mai ilogice, scrise într-un stil literar strepezit şi anost. Însă Mişu fusese dintotdeauna ceea ce s-ar putea numi un “amoral”…Indiferent la bine, dar mai ales la rău, el trăise tot timpul clipa, şi păhăruţul lui fu plin până-n ultima clipă, iar ultima lui clipă fu în acea zi fatidică, pe la amiazi, după ce ieşi, după datină, din crâşma veche a lui Decebal Umilică – fosta bestie utemistă de la raioane, trecut mai târziu la partid şi avansat la vârf, până-n funcţia de prim-secretar, original prin faptul că nici o clipă nu trecu la stat “crâşma veche” moştenită din moşi-strămoşi, care rămăsese tot timpul şi sub regim bolşevic, în gestiunea familiei, la acelaşi stadiu şi sub aceeaşi formă de şandrama tradiţională, cu un fel de statut mai mult muzeal negustoresc decât comercial socialist. Foarte mulţi ani gestionar fusese un frate mai mic al primului secretar Umilică, mutilat de la război, sau cel puţin aşa s-a zis; puternicul său frate de la raion avea obiceiul să intre călare în şandramaua cu uşile pliante date-n părţi după modelul crâşmelor de Far West; între celelalte excentricităţi pe care şi le permitea “primul” era şi pasiunea sa pentru filmele americane, de care-i făceau rost tot felul de persoane şi personaje mai mult sau mai puţin dubioase, şi i se rulau după aceea pe un aparat de proiecţie 14 mm., la cabinet; la şedinţele lui cu actitvul nu de puţine ori “tovarăşul prim” se punea pe narat filme “cu cei şapte magnifici” sau “diligenţa”, dar la pronunţia numelor de personaje sau actori iluştri ce le interpretau, dintr-o rumoare ce cuprindea sala plină de activişti, atmosfera se încingea degenerând într-o veselie generală; un râs nepotolit, la care tonul îl accentua chiar amfitrionul, pronunţând anume “de-aiurea” şi cu accent rusesc numele americane..“Şeful raionului” îşi căpătase o faimă cum nici nu a mai fost după dânsul; “după dânsul”, adică după decebrie 1989, când se retrase plin de poveşti şi “stimă reală” la Istria, unde mărind şi modernizând “vechea crâşmă”, adăugându-i şi un hotel de cinci stele, deveni primpul prosper om de afaceri din zonă. Însă pe-atunci, pe vremea “filmelor americane” scopul era mult mai parşiv; …conform bancului zilei că “duşmanul de clasă nu doarme niciodată”, printre rânduri Umilică cel Mare îşi aplasa, din vreme, urechi să audă şi ochi să vadă până la cele nevăzute; era un test macabru acesta, cu filmele imperialiste povestite în plen, de “tovarăşul”, ca să vadă concret lumea ce simte ar mai ales cât crede ea în capitalism; altfel, “primul” s-ar fi dorit, în timp, o copie cât mai fidelă, dar nu şi cea mai puţin inocentă a lui Stalin, când fizic acela nu mai exista, dar se perpetuă în genul acesta de cinici şi de canalii locale, care învârteau caterinca după pofta ce le-o poftea golul din sufletul lor negru şi înrăit de la naşterea lor încă; fii de căţele, fugiţi de acasă după ce-şi violau câte-o soră mai mică sau în cazul lui Umilică Cel Mare cazul era notoriu; fiind găsit într-o noapte pe întuneric de tatăl său în patul măsii beată ca o scroafă şi uguind de plăcerea de-a fi încurcat scula tatălui cu cea a fiului…Lui i se păruse normal; ca şi Stalin cel adevărat, trecuse printr-un seminar teologic, înainte de-a cantona direct şi ireversibil într-un ateism dement şi furios; avea ca Stalin însuşi o inteligenţă şi memorie diabolice, cunoştea multe aspecte din Biblie ( despre Stalin s-a spus într-un final că ştia Biblia pe de rost!) dar mai ales era colportorul unor legende extra-biblice, din care îşi extrăgea scuze şi “iertări” pentru abominabilul trecut; şi regele Solomon tânăr fusese dus de gaşca lui de prinţi şi de cerşetori deopotrivă, între cracii propriei mame, Batşeba cea vestită, pe care tatăl său regele David i-o suflase cu neruşinare de altfel, şi sub apăsarea celui mai cumplit păcat şi blestem, celui mui credincios soldat al său, Urie Heteul, lovit de îndată de sabia lui secretă, ca să nu se mai întoarcă de la război niciodată în patul soţiei sale de drept…Samuel, marele preot, pentru fapta lui, îl mustră pe rege dându-i grele canoane, dar regele îşi spălă păcatele în faţa dumnezeului său tainic pe harpă şi psaltire, cântându-şi aleanul, păcatele, şi auto-blestemul, în cele mai înfiorate poeme şi rugăciuni poate de la începutul lumii până azi. Cunoscuţii Psalmi biblici ai regelui David.
Lui Decebal Umilică cel Mare îi plăcea, astfel, să se integreze unor mitologii amestecate, din care nu rata nici un cerc al Infernului dantesc, povestit şi răspovestit de-a lungul vremii, şi până la Dante, de la anticii aezi până la simpli scribi şi copişti, sau specia de yesmeni cu bucata, din vremea noastră, între care se amestecase şi Mişu Viişoreanu, eu, cel puţin, neînţelegând niciodată cum şi de ce…

Trăisem alături clipe de un umor inimaginabil şi libertatea absolută a unor derbedei ireali pentru acele vremuri. Ne lăsasem pe spate părul mare „ca Eminescu” şi afişam o vestimentaţie „malagabistă” atât de provocatoare încât prin comunele rurale de pe două judeţe ni se dusese vestea ca de popă tuns. Într-o dimineaţă coboram dealul de la Butucărie şi tocmai ieşisem dintr-un huci, unde ne uşurasem, de prea multul lichid băgat în noi peste noapte, la drumul plin de făgaşe, sau rupturi de teren megaltice, ţinându-ne strânşi unul de altul, îmbrăţişaţi, şi cântând în gura mare, o arie din Rigoletto de Verdi, La Donna e mobile, cunoscută în mod sigur şi de Umilică/ Durul de-atunci de la Tineret. Nu luasem cunoştinţă încă de el. Auzisem că avea obiceiul să ia de pe stradă tineri nonconformişti, numiţi malagambişti, să-i bage la sediu, unde echipe de activişti, anume calificate, le tăiau pantalonii sub formă de burlane de jos în sus, şi le dezlipeau printr-o tehnică specială, anume pusă la punct de cizmarii partidului, talpa dublă de la pantofi. Căci asta era moda tineretului din epocă. Nu ne venise şi vremea noastră, moment biografic esenţial într-o cariera politică, brusc întreruptă la momentul tăierii burlanelor, căci de tălpile duble ale pantofilor nu au mai avut când să se atingă, forţând noi barajul, prin aruncarea acolo sub nasul lor a carneţelelor roşii, şi fuga intempestivă din biroul terorii…Înainte a fost însă prima dimineaţă cu Umilică pe dealul de la Butucătrie, când apăru fantomatic, în aburul dimineţii, bine instalat într-un GAZ, maşina lor de teren, import sovietic. Nu conducea el, avea şofer la dispoziţie, căruia îi şi porunci feroce, când ne interceptă pe noi, cântăreţii din zori ai lui Rigoletto, cu viciata arie La Donna e mobile…
„Treci peste ei!” i-a poruncit utemistul şef Umilică, şoferului său, un om cumsecade, şi molcom, un moldovean neaoş, din partea locului,care şi răspunse la fix:
„ Şi faci matali puşcării în locu mieu?!”
„Îţi dau sarcină de partid: intră în ei!”
„ Da poznaş ti mai dai matali şăfule: ioti eu discalic şi puni matali mâna pi hăţ.”
Omul a coborât şi veni lângă noi:
„Cam dimineaţă aţi luat-o şi voi, bre; ori aţi rămas di sara trecută; ci toamnă, bre; ţâni timpu cu omu sarac; şi viili, am auzât că aşa rod n-au mai avut de zăci di ani; cre’ că la Telejna şi-n Butucărie s-o făcut taman un leu zăulica di beut…Da ci faci prostu cela ?…Bă şefulache intri cu GAZu-n şanţ….” Se auzi într-adevăr un abreiaj foarte dur care răsturnă GAZ-ul într-o răpă megalitică…Bietul şofer…”Acu tre să mă chinuiesc jumatate de zi cu boii di la colhoz s-o scot din râpâ…Undi merjeţi, băieţi? Dacă ajungeţi la Telejna daţi de ştire tovarăşilor să ni trimeată două perechi di boi cu tânjală cu tăt…”

De pe asemenea fază să ajung la cârdăşia lui Mişu cu Decebal Umilică fostul Dur de la Tineret. Aici începe de fapt epopeea. Durul trecea prin sate, prin organizaţii, călare de pe o iapă de muiere pe alta; la Protopopopeşti Vale o întâlni în schimb pe una Marica lui Ciobanu Anastase Pocăitul care se apucă de gâtul lui şi nu-i mai dete drumul; ia căcat cum-necum doi copii, două loaze mucoase, mi-a relatat Mişu, căci i-a fost martor în procesul de divorţ în care reclamanta era Marica a Pocăitului Anastase iar fostul de la tineret învinuit. Marile biografii politice îşi fac astfel timp să se coacă. Până la noul proiect Umilică devenise ce era de fapt înainte de-a intra în politică: un trasctorist de mana saptea debutând ca şofer cu Gazu-n şanţ… Râdea tot raionul pe sama lui după incidentul de pe dealul Butucăriei. Ca persoană suspendată pentru o vreme din viaţa politică se angajase la întreprinderea de transporturi locale, pe o cursă de călători numită în acea vreme RATA; începuse să bea sălbatic şi când Marica în curând nu-i mai dădea drumul să intre beat la copii în casă, şi intentă proces de divorţ, lua cursa, şi aşa beat, conducea în prostie, până când o băga într-un şanţ, sau o proptea de un parapet de pe marginea şoselei, cum s-a întâmplat când ajunsese la Gura Făleşti, în satul lui Mişu Viişoreanu, de la şosea, unde prietenul meu oficia pe-atunci ca învăţător şi director la o şcoală cu un singur cadru didactic, la clase paralele şi alternative.
Biografia lui Mişu din acea vreme începuse a revărsa într-o altă legendă: devenise amantul focos al unei duzini de muieri rurale fără nici un căpătâi, până când îşi găsi fericirea într-o iniţiere mai specială, cu o elevă de-a sa, care-n cinci ani ajunsese din clasa doua în a patra, când deveni, biologic vorbind, menstruabilă; Mişu mi-a povestit că atunci când i-a venit prima oară a bătut timidă la uşa cancelariei lui şi plină de groază i-ar fi zis “Domnu’nvăstor, eu sângerez undeva, ce mă fac, că io n-am făcut prostii cu băeţi, şi ce-a să zică mama?” Cu răbdarea holteiului experimentat Mişu a pus-o pe micuţa Luci pe fază şi a ajuta-o să treacă greul, dezvirginând-o, nu atunci, după ce i-a trecut sângerarea, căci îi explică ce şi cum, iar ea tot mai curioasă. Micuţa trecu pe veci şi de-a pururi în braţele învăţătorului şi învăţătorul îi promise s-o treacă şi într-a patra, din acel an, dar vocea interioară a noii femei izvodi viclenia linguşitoare: mai bine nu, mai stau cu matali v-un an doi e aşa di ghini la canşelarie…numai să nu afli mamica…
Mişu avu grijă de toate şi în curând era şi cu mamica la fel de data aceasta la familia gestionarului Ghiniţă Gogu la MAT-ul de lângă Monoment. Mişu era acum la Gogu gestionarul ca la dânsul acasă; şi Lucica cea mică şi mama ei, Lionora, îl divinizau pentru acelaşi motiv; cea bătrânâ-n fervori gratulându-l pe tăuraş cu-n singur cuvânt şi suspin: “Nervosule!”Lucrurile aveau loc diferit: cea mică la şcoală la cancelarie, măsa la beci pe butoaie, unde-l invita ori de câte ori găsea ocazia pe “Domnu-nvăstor” să-i tragă vin pe furtun de pe vrană că ea nu putea singurică… iar Gogu a meu vezi că l-a moleşit mâncărica de la mămica de-acasă şi vinul după prima ulcică…da matali domnu Mişu eşti rezistent ca un buhai….şi coborau una-două la beci numărând butoaiele şi încurcând visele gestionarului Gogu cu realitatea care chiar de-o zărea nu-i lua tocmai dânsul seama…La noi la Moldova nevestele n-au făcut niciodată nazuri în faţa lui Vodă, domnul ţerii, şi acum şi ale domnilor cu studii şi cu mapa sub braţ…era ca un fel de cinste ca ei să te vrea…

Noile poveşti ale lui Mişu erau incredibile; şi în final, mai mult decât toate acestea cu Umilică, fostul dur de la tineret, decăzut din funcţie la ultimele verificări, şi ajuns şofer pe RATA şi un beţiv violent, când şi pe unde se nimerea. “Mi-a bătut într-o zi la uşă, la cancelarie chiar în momentul acela, cînd eram cu mititica, mi-am zis că cineva va fi mirosit ceva şi m-a reclamat, când am văzut cine-mi făcea onoarea să mă viziteze la post. Habar n-am avut ce se întâmplase cu el între timp.
I-am dat liber elevei din cancelarie dar pe el nu l-am primit acolo, era deranj mare, cu hărţile aşternute pe jos; l-am întrebat: Vrei o inspecţie la clasă? El mi-a răspuns aşa cum îl ştim ca un turbat: Vreau o inspecţie la crâşma voastră din sat; am unele reclamaţii că se fură cam mult pe la voi; şi-l pocni un râs ca de om nebun, într.-adevăr. Frate Mişu, mi-a spus, tu ce vezi înaintea ta? Îl mai vezi tu pe tovarăşul prim de la UTM? Atunci mi-am dat seama că era beat pulbere dar tot mai vrea să bea; şi i-am făcut plăcerea omului, nu înainte de-a mă asigra că nu căuta pleaşcă: Ai cu ce să plăteşti la MAT? Mi-a arătat teşchereaua plină de bani şi mi-a zis scurt: Fac eu cinste la tot poporul de-acolo. A stat scurt timp liniştit. Pe urmă, când s-a mai aglomerat crâşma, dând pănă-n şosea, la Monumentul Eroilor sovietici, cu cinzecile de secărică şi ţapii de bere în mâini, începu să vocifereze, amintind de sinistrele cuvântări la învăţământul politic, dar acum susţinea un alt text, cel puţin curios deocamdată. Nu-i mai trăgea cu “poporul sovietic eliberator”. Era exact pe dos. Şi nici filme americane n-a mai povestit. Pe urmă mi-a spus că de la filmele americane i s-ar fi tras.
L-am mutat de la MAT acasă la mine dar m-a rugat să tragă şi RATA, noul obiect al muncii sale în poartă, deci zis şi făcut: volanul în mâinile lui nu se mai supunea, era să dea în garduri pe uliţa strâmtă, de câteva ori; în casă, după prima oală de vin, îi căzuse pata pe tata: Ce crezi tu ţărane, că mult o să mai meargă, că vin alte vremuri şi eu mă întorc sus, sus de tot, şi-am să pun şapte bice pe voi. Că ţăranul de aia-i ţăran să munceaască- n sudoarea frunţii. Iar muncitorul e domn să domnească la fabrică şi să conducă alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea devenită păduche. Vorba aia: ei se face că munceşte noi ne facem că-i plătim. Atunci şi aşa prin aburul băuturilor înnodate am şi auzit pomenit prima oară numele lui Ceauşescu. Mă cunoaşte de când am lucrat împreună cu dânsul la Tineret. E unu mic ş-a dracului da e just până la ultima literă a statutului PRM. Nu mai durează mult şi mă voi întoarce din deportarea mea, pahod na Sibirul meu…Ce credeau ei care m-au dat în gât? Dar voi ce credeaţi? Că marele Decebal va îmbătrâni la manivelă. Tu Mişule îmi poţi spune, de azi înainte, Deci, sau Dăcel, cum îmi spunea şi mama mea, biecunoscuta tovarăşă de viaţă a lui Umilică Piticul şi ilegalistă Iapa Roşie…

Aşa începu noua eră, în casă la Mişu Viişoreanu, la Gura Făleşti, cu umbra biciului peste spinarea bietului ţăran, cel mai onest om de pe pământ, pe care îl cunoscusem atât de bine şi-l ştiam câte îndurase; nu se supusese de voie la trecerea în colhoz, se opuse îndărătnic să-şi dea mândreţea lui de cal, cel mai frumos de pe şapte sate; Mişu chiar îl şi botezase în stilul lui exaltat şi poetic: El Zorab. Dar când Iancu Viişoreanu se retrase-n codru, cu tot cu calul lui de baladă, potera tot l-a prins, nu după prea mult timp, turnătorii umblau, pentru recompensă, cu câte zece picioare la un singur gonaci, şi la tribunalul poporului, judecat în procedură de urgenţă, primi: 7 + 2 şi + alţi 3 ani , pentru tot atâtea delicte judecate separat. Era pe vremea lui Dej; deveneai una-două duşman înrăit al poporului, dacă nu te supuneai voinţei partidului; Iancu Viişoreanu de la Gura Făleşti apucă să facă 5 ani pe muche, primii doi la canal, până la amnistia generală din 64, când se întorsese-n satul lui un om prăbuşit, albit înainte de vreme şi suspinând încă, după ce faimosul lui cal albastru, care-n absenţa lui făcuse, din primul lui an de detenţie încă, meniul raţelor şi al porcilor de la colhoz; căci dacă aveam tractoare acum cai ce ne mai trebuiau? Fusese sacrificarea masivă a cailor de la colectiv, care, după veacurile lor de vitejie şi de mucă grea pe ogor deveniseră, dintr-odată, inutili şi parazitari. Mişu a scris atunci poate cea mai frumoasă elegie a sa, Moartea cailor…ne-o recita în crâşmă la Umilică Ciungul de la Istria, şi de fiecare dată se trezea din beţie, plângându-şi, şi calul şi tatăl din puşcărie. ..

El însuşi, în toţi acei ani avusese un statut de ocnaş; interzis de la orice facultate s-ar fi înscris, şi recomandat pentru câmpia nesfârşită a muncii, nimerise un an la mină la Petrila, şi un altul în Deltă, la recoltat stuful, iar pe urmă l-am reîntânit student, în fine, la Cana, într-un institut pârlit de învăţători, de numai doi ani, în timp ce eu mai perseveram încă în învăţământ la ţară. De unde ne şi căptuşi cu noul personaj feminin Elvira Mastac, zisă Lili, care ne va însoţi de aici înainte, în diferitele întâmplări ale destinului nostru comun, şi naraţiunii din aceste pagini…Sigur că Lili era altceva decât alte fete. Introvertită şi totodată romantică, săracă şi bună la carte, destul de naivă, cam repede de picior, dar mai ales naivă şi fără discernământ cu băieţii, căci avea în ea mult sânge slav şi de aceea i se şi spunea şi Rusalka. Însă tot cerul ei de ochi verzi, uneori bătând spre albastru, la anumite ore din zi, dar mai ales situaţii din noapte, când iarăşi deveneau verzi ca smaraldul…
Mişu mi-a scris la Bogdana, că întâlnise în sfîrşit iubirea vieţii lui, şi cum se iubeau ei atunci, tot într-un fel de cancelarie, la institutul lor, unde şi Lili era studentă, iar Mişu înfiinţând un cenaclu literar i se pusese la dispoziţie un birou special, pentru trierea materialelor şi discuţii cu cenacliştii, înainte de lectura în plen din amfiteatru. Sau Aulă, în fine, ce era Sala mare din acel institut, funcţionând într-o locaţie iniţial amenajată pentru un liceu sau academie militară…Nimic din tot ce-mi scria în scrisori Mişu despre Lili nu s-a adeverit când am cunoscut-o şi eu, evident, mult mai târziu, şi prin ce întâmplare încă… Iar el pe-atunci se declara liber de ea, de marea lor iubire, de vara trecută, şi de toate consecinţele ei…

Aşadar Lili…Erau anii când mă întorceam, din ce în ce mai des la Istria, ca reporter al unui ziar de la Bucureşti, din Capitală. Prima mare realizare din anii tot mai strălucitori de început, ai noii ere Ceauşescu, era că oprea în sfârşit trenul rapid şi la Istria. Căci,în curând, fostul târg de nimic, de altă dată, deveni capitală de judeţ, datorită protecţiei unui tovarăş născut prin apropiere, la Lipovăţ. Bietul nostru oraş Cana, atât de tare pe vremea lui Dej, de care era legat şi numele lui Cuza Vodă, rămânea cu de toate la urmă. Dar aşa se învârtea roata acum. Şi era firesc ca reporter al ziarului din Capitală să-mi iscălesc mai întâi delegaţia la judeţ. Din gară luam un taxi care mă ducea direct la sediul judeţean al partidului. Şoferul de taxi se uita lung la mine, măsurându-mă de la spate, prin oglinda retrovizoare, iar la coborâre, în faţa palatului administrativ îndrăzni să mă recunoască, cu vocea gâtuită de emoţie. “Nu eşti tu Iane Verga?” “Mai bine cată-ţi de manivela ta, i.-am răspuns, şi nu mai goni prin oraş ca nebunul.” “Bine, dar noi ne cunoaştem, îl cunosc şi pe Mişu, prietenul tău…” “Cunoşti pe naiba”, şi m-am scuturat de el ca de o scamă, prinsă pe reverul hainei, şi care urma să-mi strice aspectul la întâlnirea cu oficialii din acea zi. Ăsta nu se dădea bătut şi nici dus. “La ce hotel ai să tragi? Am două învăţătoare trăsnet şi ele vor…Doar nu te-ai călugărit la Bucureşti…” Nu i-am mai dat nici o atenţie, am reţinut obrăznicia, tupeul lui, din care adia un déjà vu, ceva dintr-un trecut nu foarte îndepărtat, dar nu m-a dus gândul încă la dimineaţa de pe Dealul Butucăriei, erau câţiva ani la spate, şi nici la GAZ-ul proptit de viteazul acesta pe buza râpei galactice; nu, căci acum aveam şi eu mândria mea de “capitaliast”…

La hotel însă toate s-au răsturnat pe dos…Fusese oarecare învălmăşeală înainte de sosirea mea aici. O muiere făcuse un scandal monstru chiar pe palierul de la primul etaj, ieşind chiar din camera unde eu urma să mă instalez. Personalul hotelier mă conjură să mai am răbdare puţin, cât se va aranja camera pe care trebuia s-o ocup. Îngrijitoarele îşi şopteau excitate: “Ce nebună! A fost cu unul aici în camera de la 17. Şi zicea că de-.alături l-a auzit pe bărbatul ei cu alta.” Ancheta nu se terminase pe palierul de la etaj. Unul din detectivi la un moment dat strigă: “Veniţi să vedeţi! Şi lumea, personalul hotelier se buluci, să vadă ce era de văzut. “Dacă s-a petrecut ceva, atunci totul s-a consumat dincoace, în camera de unde ea spune că l-ar fi auzit la vecini pe bărbatul ei lucrând-o pe alta!” Detectivul făcu mai departe dezvăluiri uluitoare. “Şi-a uitat pe unul din paturi combinezonul.” Toată lumea se buluci spre camera pe care urma s-o ocup eu, după ce se va aranja “doar puţin”. Am conchis că n-aveam de ce să mă amestec, mai bine coboram, până se aranja camera jos la bufet. Pe scară, în faţa mea cobora, într-o mare confuzie cineva, o femeie bine răvăşită, care vorbea singurică. “Combinezonul era al meu; ce vor ei cu asta; sigur că da, un corp delict.” Se pipăia pe sub rochiţă şi recunoscu: “Uite, că apucasem să mă dezbrac, incredibil, aş fi vrut să mă găsească avocatul gata de orice; şi el nici n-a venit, mi-a dat plasă, porcul.” Ieşi, val-vârtej, pe uşa batantă de la intrare, după ce coborâse scara de la parter, câte două şi trei trepte deodată. Ar fi fost şi imposibil să o observe pe cealaltă, care în acelaşi timp, şi pe rozeta batantei intra în hotel, de afară. Dar eu am avut timp s-o observ mai bine, mai ales pe aceasta din urmă. Era puţin şifonată şi ea, şi înainte de-a se prezenta la recepţie, încercă să se aranjeze din mers; îşi scoase din geantă o oglinjoară şi uitându-se lung în ea îşi pipăi faţa cu degetele; cu o pernuţă de pudră astupă cine ştie ce urme…Era bine, totuşi…putea din nou să avanseze în faţă. “Dece, pronunţă ea acest diminutiv curios, în faţa recepţionerului, mi-a dat ordin să mă întorc. Dă-mi cheia!” “Acum nu se poate, i-a răspuns recepţionerul complice. Aţi lăsat cheia în uşă pe dinăuntru…” “Nu tot acolo”, preciză ea. “Aaaa! Se lumină deodată băiatul de la recepţie, obişnuit, în mod sigur, cu astfel de matrapazlâcuri. Uite cum facem: te instalezi alături, dar nu faci nici cel mai mic zgomot. Trebuie să te găsească la cameră într-un fotoliu. Ce urmează e treaba voastră; dacă vrei, te dezbraci, dacă nu, nu. Stai aşa: De ce, mi-a spus şi mie parcă ceva! Să fie blondă! Eşti blondă? Şi fata se fâstâci oarecum vinovată. Era numai şatenă. Bine şatenă. Cu plete castanii superbe. Oricum, ajungând, într-un târziu la cameră, nu mă aşteptam ca surpriza să fi fost aranjată, pentru mine. Primisem, în fine, cheia de la recepţie, cu scuzele de rigoare. “Bufetul nostru în schimb este foarte bun”, îmi făcu recepţionerul cu ochiul. Sus, am intrat ca la mine acasă, şi din hol mai întâi în baie, unde am şi tras apa cu zgomot, după cum îmi e obiceiul; trag apa şi mă spăl pe mâini ori de câte ori intru de afară. Când am aprins lumina în cameră am găsit-o pe ea; mi s-a părut mică de tot şi îngrijorată; nu chiar de tot speriată. A debutat cu o prostie mare cât căpşorul ei mediu de altfel: “Să mă scuzaţi dacă nu sunt chiar blondă; Dece mi-a spus că vă plac blondele.” “Cineee?!” Am făcut, deci, legătura cu impertinentul şofer de pe taxi, care m-a dus de la gară până-n faţa palatului adiminstrativ, al judeţului lor de cinci parale.
Ce lume stupidă pe-aici. Însă mi-am reprimat orice comentariu. O priveam pe străina din ce în ce mai timorată. Nu mi-am închipuit nici o clipă că eram de fapt la o întâlnire, cum se mai spune, cu destinul, cu propriul meu destin, dar şi cu destinul ei, al ocheşicăi. M-a potolit ca prin farmec lanul ei de ochi, curioşii ei ochi cât orizontul de mari, şi la fel, schimbându-şi nuanţa verzulie-n albastru, şi invers, din când în când. “Ai aşteptat mult aici?” “Destul cât să mă plictisesc pe întuneric, mi-a răspuns sinceră. Dar eu am luat totul ca pe o sarcină. Să mă instalez în fotoliu şi să nu mă clintesc până ce nu veniţi. Şi nu care cumva să aprind lumina. Am procedat corect? Acum aţi venit. Facem interviul pentru ziar?” Eram din ce în ce mai derutat. Ce înscenare tâmpită. M-am lăsat totuşi prins de jocul nefiresc al şoferului de pe taxi, un mafiot local, în mod sigur, negustor de carne vie, revedeam mutra şmecheră a băiatului de la recepţie…erau mână-n mână: oare ce vor ei de la mine în schimb?! M-am dat în vorbă cât mai firesc cu fata, părea curăţică, şi timiditatea ei, din senin “îndrăzneaţă”, o prindea de minune. Era îmbrăcată corect , dar sub îmbrăcămintea simplă, prea simplă poate, respira trupul ei tânăr şi aproape perfect, numai bine copt pentru dragoste. Ea mai avea doi ani până să termine facultatea de filologie la fără frecvenţă, în oraşul Iaz. În învăţământ ocupa un post de suplinitoare. Cine ştie ce arajamente murdare făcuse cu mafioţii locali pentru postul ei “cât mai aproape de casă”. De loc era de la Cana, de cealaltă parte a “judeţului lor prăpădit” ; “Căci prin tradiţie, dori fata să precizeze, reşedinţa judeţului a fost dintotdeauna oraşul Cana. Oraş atestat istoric de 800 de ani, poate ştiţi, în mod sigur ştiţi…”
“Aşa, deci…Şi ai vrea să facem un interviu pentru ziar; ce ai dori să te mai întreb, pe lângă vechimea oraşului Cana?” Ea, îmi răspunse, la rândul ei, cu una din curiozităţile ei din acea clipă: “Dumneavoaastră aţi făcut facultatea de ziaristică? Nu cred că sunteţi cu mult mai în vârstă ca mine; sau poate chiar suntem de aceeaşi vârstă.” Nu i-am răspuns. Am lăsat-o să creadă ce vrea în privinţa vârstelor noastre reale. A rămas lângă mine pe marginea patului în care copleşit m-am întins să-mi trag sufletul. La un moment dat mi-a atins foarte delicat una din mâini pe care încercă o vagă mângâiere. Lucrul acesta m-a făcut să mă ridic ca să mă pot scuza: “Iartă-mă!” “Nu-i nimic, poate aţi avut o zi grea, aţi călătorit şi cu trenul…”
“Da, da”, i-am răspuns şi m-am lipit de ea cât am putut de tare. Încet am început să o dezbrac iar ea n-a schiţat nici cea mai mică împotrivire; o dezbrăcam cu încetul, metodic, şi respiraţia ei se precipita ca într-o fugă melodică, însă chiar aşa, fără împotrivirea ei formală, ochii i s-au umplut de data aceasta de câteva boabe vizibile ca de rouă; plângea încet şi supusă momentul. “Ce vrei să faci?” “Doar n-ai de gând să…” “Vai ce proastă sunt, sunt un biet cadru didactic de-aici de la noi dintr-un sat, o comună de altfel…”
Avea importanţă lucrul acesta atunci? Am continuat în tăcere lucrul pe care-l aveam de făcut. “Stai întinsă pe pat acum tu. Relaxează-te. Fii liniştită, vreau să spun. Vai, cât de frumoasă eşti? Oare ştii cât eşti de frumoasă?” Cele câteva lacrimi îi limpeziseră clar ochii mari ca două ceruri paralele. Nu-i venea a crede nici ei ce repede mergea totul. Aprecierea frumuseţii sale îi mări şi mai mult ochii într-o mirare ca o explozie de bucurie din toată fiinţa ei marginală probabil în alte asemenea situaţii. Ea m-a întrebat: “Te întorci puţin cu spatele ori să merg în baie?” Acum mă uitam în tavan; mă gândeam să mai cobor o dată la bufet; sdimţeam nevoia unui vin.
“ Iată cum sunt, zise Elvira, ieşind din baie. La ce te aşteptai?!” Nici nu m-am prezentat: Sunt Elivira Mastac, cadru didactic la Omana. Predau limba şi literatura română şi suplimentar franceza. Părea acum şi mai încurcată ca la început, foarte tristă. Cu atât mai mult că autoprezentarea ei ţeapănă, prea solemnă, ca la catalog, mie îmi provocă un început de ilaritate. M-am dus în întâmpinarea ei şi am sărutat-o ieftin, fratern, fără s-o mai privesc insistent, nicidecum “obraznic”. Goliciunea ei curgea totuşi lină şi nu aş putea spune că era una din cele mai neruşinate. Teribila ei îndrăzneală de-a fi ieşit goală din baie îi venea invers, ca o invulnerabilă învelitoare. Deocamdată.
Chiar am rugat-o să se întindă pe pat şi am tras peste ea pledul. “Foarte bine, i-am zis. Fii sigură că nu araţi rău deloc.” Nu era genul proxim; deci o minţisem puţin. “Să stai cuminte numai puţin; trebuie neapărat să cobor încă două minute…”
Când m-am întors de la bufet am găsit-o cotrobăindu-mi prin buzunare. Am învinuit-o poate prea tare. Acum plângea ca un copil vinovat. “M-am uitat după un act de-al tău să văd dacă eşti însurat. Eşti?!” “Numai de asta?!” “Altfel, de ce?!” s-a mirat ea. Eu îmi închipuisem mai mult?! “Nu sunt o hoaţă; nu am pus mâna pe banii tăi.” Sâcâiala aceasta a ei mă scotea deodată din amorţeală şi nervi, dar mai ales mă făcea să o credeam pe cuvânt; era sdinceră, ce naiba, lucrul se vedea de la o poştă ce sinceră era; dureros de sinceră, era vulnerabilă, şi toate acestea doar pentru mine. Am destupat sticla şi am turnat în pahare. N-am rostit nici un toast. În minte mi-a stat unul tot timpul: “Pentru cel mai ciudat mod de a cunoaşte o fată deosebită.” Ea continuă să vorbească totuşi la nesfârşit. M-a sărutat; avea un mod de-a săruta precipitat, mărunt, dulce. Nu mai aveam încotro; i-am îngropat capul în pernă şi din acea clipă nu am mai părăsit-o. Mi-a spus printre suspine: “Mă sufoci!” Dar simţeam, pe măsură ce nu mă mai opream, sacadat şi neutru, că-i făcea o teribilă plăcere “să se sufoce”…

Şi după aia, ori de câte ori aş fi revenit la Istria, îmi instalam statul major în biroul lui Bazil Cârdu, corespondentul teritorial al Scânteii majore…Mi-aduc aminte de iarna ce urmă toamnei când o cunoscusem pe Lili. În biroul lui Bazil eras cald şi atât de plăcut.

 IM

 

Anunțuri

Despre absentul

Nula dies sine linea
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s