excepto!…

Poemul săptămânii (III). “Federeii” de Nicolae Avram

Nicolae Avram a publicat de curând al patrulea volum de poeme, All death jazz (Casa de Editură Max Blecher, 2013), carte care cu siguranţă se va bucura de comentarii critice, asemenea deja celebrei sale cărţi care l-a impus, Federeii.

Ce sunt federeii? Copiii instituţionalizaţi, ajunşi în centre de plasament, abandonaţi, fără casă şi familie sunt porecliţi astfel. Eroii volumului de faţă erau ai nimănui, aflaţi sub teroarea profesorilor, a pedagogilor şi a altor angajaţi ai caselor de copii care au împânzit România comunistă. Un scenariu desfăşurat sub cruzime şi violenţă. În această instituţie, pedagogul devenea tiranul suprem, directorii caselor de copii însuşindu-şi comportamentul şi mentalitatea dictatorului Ceauşescu, reproducând astfel totalitarismul ce deja avea loc la nivel de ţară. Spre deosebire de Dan Verona, care a publicat în anii ’80 o carte din acelaşi univers, Îngerii chilugi, poetul Avram nu vede nicio rază de lumină de după geamurile cu grilaje ale orfelinatului.

Nu vă doresc o lectură uşoară, deoarece poezia este îngreunată de experienţa cutremurătoare a autorului.

Prezentare şi selecţie de Vasile George Dâncu.

 

Federeii

I

noi suntem băieţaşii

cu capetele rase până la

sânge

 

împreună ne-am trăit viaţa

împreună am făcut foamea

am plâns am râs am iubit

 

după ce se dă stingerea

în dormitor se face linişte

sunetul paşilor pedagogului

haxim

sunt singurii

care se aud pe culoarul roşu

cu miros de benzină

 

uneori câte unul începe să-şi

spună povestea în auzul

tuturor

 

 

II

 

ceanghi fusese găsit

într-o valiză uitată pe peronul

unei gări

când deschiseră lacătul

văzură un băieţel tuciuriu

sugându-şi degetul mare

 

pe zvarici îl salvaseră buncii

din şopron

unde tatăl său a vrut să-l arunce

sub copitele cailor

 

bostan este copil din flori

îşi închipuia

că îl născuse o albină

 

menghină fu salvat dintr-un

tomberon

 

în această noapte pobeda visează

cu voce tare îl auzim strigând

în somn

vai nu mai daţi tovarăşul educator

vă rog nu mă loviţi

promit că nu mai fac

că am să fiu cuminte

aiurează

 

sătui de urletele lui aruncăm

o pătură peste cap şi-l lovim

cu saboţii de lemn până

amuţeşte

 

(din volumul Federeii de Nicolae Avram, Bistriţa, Casa de Editură Max Blecher, 2010)

 
„Bă, să mor io dacă te mint” (Măndelu/1, I)

15 marți Apr 2014

Posted by corpult in Cronici
≈ Scrie un comentariu

Cronică de ALEXANDRU FUNIERU
All death jazz e una dintre cărțile de poezie ale anului trecut care au beneficiat, pe rând, de neastâmpărul encomiastic firesc (și interesat, de ce nu?) al editorului, de aprecierile spălate-călcate-apretate ale cronicarilor, de tropotele și aplauzele unor cititori care înfulecă poezia cu staniol cu tot, din picioare, direct de la tejghea, de teamă să nu fie suspectați cumva că ar fi buni mânuitori de furculiță, cuțit, pahar de cristal și că ar fi primit educație în casă cu guvernantă și pendul. Nu știu/nu mă interesează cum s-au convertit toate acestea în cifre de contabilitate, dar e limpede că poezia bistrițeanului Nicolae Avram, hrănită din conivențe (auto)biografice și fermentații lexicale, e apăsată din ce în ce mai mult de propria ei faimă pe care a dobândit-o odată cu apariția excelentului volum Federeii, în 2010.
Față de prima înfățișare poetică trans-județeană a orfelinilor, în plăcută devălmășie stilistică, All death jazz vine cu o importantă „corecție” structurală și cu un gust pentru scenografia kitsch a unei docudrama în care personajele se privesc unele pe altele cu prisos de „artă”. Valoarea artificiului artistic constă, însă, în puterea acestuia de a face realitatea vizibilă – supradozele de dramatism, dinamica și cromatica vividă a scenelor sunt instrumente ale artei care pot fi dăunătoare subiectului ales spre tratare, dar la fel de păguboasă pentru construcția estetică e și tendința de a decupa, sorta și (re)ordona datele existenței conform unui algoritm „la vedere”, cu aplecarea spre geometrie a unei gospodine care își organizează borcanele cu dulceață în cămară. De aceea, tocmai dozajul perfect simetric dintre oroare și sublim, savanteria cu care sunt dispuse depozițiile personajelor (Moartea, Măndelu, Petrică, Bebe, Daniel) în contrapunct cu sforile metafizice pe care le trage vocea auctorială (codificată a-m/66) ne conving de sârguința/știința cu care poetul își construiește fagurele, dar nu și de prospețimea/autenticitatea conținutului. Oricât s-ar jura Măndelu, pe viața lui, că nu minte, nu-ți mai vine să-i crezi povestea cu mascați, tribunal, zdup & co. atunci când vocea din off deschide – la intervale calculate – cerurile cu cântece de trâmbiță și mobilizează neomodernisme tenebroase: „eu cânt dintr-o trâmbiță/dacă ridic mâna o las să putrezească în aer” sau „șobolanilor le cresc aripi/ numai în înălțimi pot ei să-și ronțăie mama” sau „deasemenea spun albia apelor e cea care mai cugetă/ mila ta părăsire o caut”. Desigur că se pot găsi tot felul de cauționări psihologizante/estetice acestor mici broboane de har pogorât la cincizecime – este, poate, o modalitate prin care conștiința se dispensează de eveniment după ce i-a extras, prin dublă distilare, sensul; sau nevoia de a construi o verticală de sprijin pentru personajele captive în orizontala destinului lor de proscriși care nu se pot bucura de nimic, nici măcar de briza oceanului, practicând în schimb un dezamăgitor cartezianism de bodegă: „beau deci exist exist deci beau”.
Uneori salturile din subteranele limbajului până în văzduhul rarefiat al metafizicii beneficiază de propulsia extremă a oximoronului – care e din artă, nu din viață…-, înscenarea devenind butaforică, supra-încărcată măcar olfactiv: Gușteru (una dintre „vocile” textului) incendiază un guzgan alb care „țâșnește în noapte/ pe acoperișul de țiglă roșie/ lasă în urma lui o trâmbă/ de flori albe”; Daniel se jură că în seara aceea „l-a văzut/ pe îngerul morții” iar „parfumul de magnolie/ pe care-l lăsase în urmă/ guzganul în noaptea aceea/ l-a urmărit/ toată/ viața”.
All Death… vine cu un supliment de transgresiuni de tot felul, de la compulsiuni necrofile/fage la onania incontinentă, trecând prin deflorări mai temperate cultural, într-o lume în care nu există decât siluire și colcăială promiscuă: „și atunci nu mai contează cu cine o facem/ pedagoaga goanga moartă de beată și-o trage sub scări/ cu fata ei noi ne regulăm una pe alta”. Însă tocmai acest surplus de situații deviante – altminteri verosimile – prezintă riscul de a deveni, în poezie, forme sclerotice prin repetiție și proliferare necontrolată, pe care limbajul nu le mai poate diferenția expresiv.
Rămâne de văzut dacă această combustie generală nu indică, de fapt, o epuizare a toposului, iar All death jazz constituie epilogul spectaculos al epopeii federeilor, dincolo de care Nicolae Avram va trebui (!) să rămână un poet la fel de important pentru literatura noastră contemporană.
Nicolae Avram, All death jazz
Casa de Editură Max Blecher, 2013
Share this:
• Press This
• Twitter
• Facebook10
• Google

 

Anunțuri

Despre absentul

Nula dies sine linea
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s