Serghei Esenin – Omul Negru…

Omul Negru…

de SERGHEI ESENIN

 

Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste masura.
Singur nu stiu cum si unde m-am îmbolnavit.
Ma frâng.
Parca galopeaza vântul
Suierând prin stepa sura,
Parca-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng.
Ca o pasare din aripi,
Capul din urechi vibreaza.
El picioarele trudite
Sa-si mai poarte n-are cum.
Un om negru,
Un om negru,
Un om negru
Vine si pe pat s-aseaza.
Un om negru
Nu ma lasa s-adorm noaptea nicidecum.
Un om negru
Plimba-un deget pe o carte ticaloasa
Si ca pestee-un mort calugar,
Mormaindu-mi din abis,
Îmi citeste viata unui zurbagiu,
De patimi roasa,
Împlântând în suflet groaza
Si umplându-l de plictis.
Un om negru,
Negru, negru!
“Hei, asculta-ma, asculta –
Mormaie miscându-si gheara –
În aceasta carte-s multe planuri mari
Si mari idei.
Acest om trait-a-n tara
Care-o stapâneau scârbavnici,
Prefacuti si mari misei.
T;ara ceea, în decemvre,
E draceste de frumoasa sub zapezile de spuma,
Viscolele tes fuioare
De pe caierele moi.
Acest om a fost odata aventurier,
Nu gluma,
De cea mai aleasa vita
Si de cel mai falnic soi.
A fost ferches,
Pe deasupra si poet, c-o înnascuta,
Desi nu prea mare forta,
Care nu placea oricui.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci trecuta,
O numea fetita scumpa
Si spunea ca-i draga lui.
Fericirea – spunea dânsul –
E în dibacia mânii si în agerimea mintii.
Cei cu suflete stângace sunt în veci nefericti.
Nu-i nimic
Ca-n traiul nostru biciuirea suferintei
Ne aduce gânduri false
Si ne lasa istoviti.
Când te bântuie tristetea,
Când pierzi toate,
Când te doare,
Când te-nsfaca gerul vietii,
Sub furtuni, sub ani, sub vânt, –
Sa zâmbesti cu nepasare
E cea mai înalta arta
Dintre câte-s pe pamânt.”
“Omule, omule negru!
Nu vei cuteza aceasta,
Doar în valuri,
Ca scafandru nu ti-e rostul sa te-njugi,
Mi-e indiferenta viata unui biet poet
ce umbla dupa chefuri si scandaluri.
Te poftesc oricui, nu mie,
S-o citesti si sa-l îndrugi.”
Omul negru
se încrunta si se uita fix la mine.
În vomitaturi albastre ochii lui s-au înecat.
Parc-ar vrea fatis sa-mi spuie
Ca-s tâlhar fara rusine,
Ca pe cineva câineste l-am caznit
Si l-am pradat.
… Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste masura.
Singur nu stiu cum si unde m-am îmbolnavit.
Ma frâng.
Parca galopeaza vântul
Suierând prin stepa sura,
Parca-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng…
Noaptea e geroasa.
Doarme
Linistea rascrucii goale.
Singur stau la geam.
Pe nimeni
Nu astept.
MI-e gândul stâns.
A acoperit tot sesul varul nisipos si moale.
Niste calareti – copacii –
În gradina mea s-au strâns.
Undeva, cobind, boceste cucuvaia,
Ca un scheaun.
Isca tropot de copite
Sumbrii calareti de lemn.
Iata iarasi
Omul negru
S-a ivit,
S-a pus pe scaun,
Dând jobenul catre ceafa,
Desfacându-si haina, demn.
“Hei, asculta-ma, asculta! –
Mârâie, privindu-mi fata care parca-ntepeneste
Si plecându-se asupra-mi tot mai rau,
Mai fioros, –
Pâna astazi niciodata n-am vazut asa prosteste
Suferind de insomnie pe-un mai mare ticalos.
Ah! Sa presupunem însa c-am gresi!
Afara-i luna.
Ce mai vrea si luna asta
Toropita-n balti ceresti?
Poate c-o îmbie tainic
“Ea”
Cu coapsa groasa,
Bruna,
Printre lirice miazme
De iubire sa-i citesti.
Ah! Mi-s foarte dragi poetii!
Sleahta de caraghiosi.
Eu îmi amintesc povestea cunoscuta si banala
Cum unei studente,
Pline pe obraz de cosi,
Din mers
O hâzanie pletoasa, ros de pofta sexuala,
Îi vorbeste prins de verva
Tocmai despre univers.
Nu mai stiu,
Nu mai tin minte,
Într-un sat, poate-n Kaluga,
Poate undeva-n Reazan,
Traia un copil cuminte,
Cu par galben,
Ochi albastri,
În familia lui simpla si saraca
De tarani.
Si-a crescut,
Acum e vârstnic
Si poet – chiar de elita.
De-o puetere nu prea mare,
Dar de-un nesecat tumult.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci pornita,
O numea fetita scumpa
Si-o iubea nespus de mult.”
“Omule, omule negru!
Esti un oaspat de ocara.
Faima ta de când e lumea
Se lateste peste tot.”
Sunt turbat,
M-a prins furia –
Si bastonul sare, zboara,
Cu nebuna-nversunare
Îl izbeste drept în bot.
Luna a murit.
La geamuri
Zorile-s albastre, line.
Ah, tu, nuoapte cruda,
Ce-ai scornit, ce-ai vrut s-arati?
Cu jobenu-n cap pe scaun
Sed
Si nimeni nu-i cu mine.
Singur sunt, bolnav…
Si-oglinda
Zace sparta în bucati.…

 

Anunțuri

Despre absentul

Nula dies sine linea
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s