excelsior

 

93217b64620f

 

 

 

 

 

Poezii de Charles Baudelaire

Orbii
O, suflete, priveşte-i! sunt trişti şi singuratici
Ridicoli fără voie, sinistre manechine
Ţintind spre nicăierea priviri de umbră pline
Neştiutori de lume, cu umblet de lunatici.
Pe faţa lor se stinge a cerului lumină!
Ei ochii şi-i îndreaptă spre larga depărtare
Şi-aşa cum trec pe stradă spre-o-nchipuită zare
Oricât de greu li-e gândul, ei fruntea nu şi-o-nclină.
Se pierd prin noaptea soră cu veşnica tăcere…
Tu râzi şi cânţi, cetate cu lacomă plăcere
Şi voluptatea vieţii cu frenezie-o sorbi.
Mă vezi numai pe mine, mai jalnic decât ei
Iar inima mă-ntreabă, când trec cu paşii grei
– De ce-şi ridică ochii spre cer, sărmanii orbi?

 

Mortul vesel
Într-un tărâm de seve şi de moluşte plin
Îmi voi săpa eu însumi, cât mai adânc, o groapă,
În care mâine osul bătrân să mi-l alin
Dormind întru uitare ca un rechin în apă.
Urăsc şi testamente şi lespezi de mormânt.
Decât să cer mulţimii tristeţea şi regretul,
Cu mult mai bine corbii îi voi pofti, pe rând,
Să-mi cureţe de cărnuri, flămânzi, întreg scheletul.
O! viermi, tovarăşi fără de văz şi de auz,
Un mort voios şi liber destinul v-a adus;
Voi, fiii putrezirii şi filozofi ai sorţii,
Cutreieraţi-mi leşul cu hămesite guri
Şi spuneţi-mi voi: oare, mai sunt cumva torturi
Pentru-acest trup netrebnic şi mort printre toţi morţii?

 

Frumuseţea
Frumoasă sunt, cum este un vis cioplit în stâncă
Şi sânii mei de care atâţia se striviră
Poeţilor o mută iubire le inspiră,
Materiei asemeni, eternă şi adâncă.
În larg azur ca sfinxul stau mândră şi ciudată;
Mi-i inima de gheaţă şi trupul cum sunt crinii;
Urăsc tot ce e zbucium tulburător de linii
Şi nu plâng niciodată şi nu râd niciodată.
Poeţii, pe vecie ursiţi făpturii mele,
Ca-n faţa unui templu cu mândri stâlpi senini,
Îşi vor petrece viaţa în studii lungi şi grele;
Căci am, ca să-i înduplec pe-aceşti amanţi blajini,
Oglinzi în care totul mult mai frumos se-aşterne:
Adâncii mei ochi limpezi, plini de lumini eterne.

 

Eu te slăvesc…
Eu te slăvesc totuna cu bolta înnoptării,
O, doamnă a tăcerii, o, vas al întristării,
Şi te iubesc, frumoaso, mai mult când îmi dispari,
Şi când, ca o podoabă a nopţilor, îmi pari
Că-ndepărtezi ironic adâncile zenituri
De braţele-mi întinse spre-albastre nesfârşituri.
Vreau să m-agăţ de tine, spre cer năvală dând,
Cum viermii de-un cadavru se-agaţă mişunând,
Că-mi eşti prea scumpă, crudă jivină nemiloasă,
Chiar şi-n răceala-n care îmi pari şi mai frumoasă!

 

Invitaţie la călătorie
Copila mea şi soaţă,
Gândeşte cu dulceaţă,
În ţările de jos trăi-vom împreună!
Iubeşte lenevind,
Iubeşte-mă murind,
În locul ce îţi seamănă!
Şi soarele-nmuiat,
Pe cerul răsturnat,
Pentru-al meu spirit are vraja,
Cum ochii-nşelători,
Atât de rugători,
Sclipind în lacrimi ceaţa!
Acolo nu-i decât plăcere şi splendoare,
Odihnă voluptuoasă şi calmă desfătare.
Iar mobile sculptate,
De veacuri patinate,
Vor decora odaia noastră;
Cele mai rare flori
[…] Citeşte tot

Amarele nelinisti
Cresc nelinistile-n noi ca veninul in guse de serpi.
Spre ireala zari ale gandului negru
ne indeamna haotice ascunzisuri
ale sufletului nostru bantuit de grele furtuni.
Cine ne va putea da linistea,
linistea in care sa nu mai simtim ca suntem aievea,
dupa care tanjim cu priviri purulente
ca bolnavii sanatoriilor cu paturi albe,
unde in colturi apar si cresc tristetile,
tristetile cenusii, tristetile mai sumbre dacat moartea?
Cine ne va lecui de nelinistile ce ne rod,
Cum viermii sfartecand un creier intr-un sicriu de lemn putred,
atunci cand planam in zbor frant dincolo de zarea constiintei
si gandurile noastre nu mai au sperante,
si sufletele noastre nu mai au vise?
Cand suntem pustii ca nesfarsitele, vastele deserturi
ce nu au nici nisip, nici gheturi eterne sa le acopere?
Cand dincolo de noi si de sufletele noastre nu mai e nimic,
Cand vantul negru-al nefiintei ne bantuie amar,
neinchipuit de amar si fara sens?…

 

Gustul neantului
Trist spirit, altădată avid de luptă dreaptă,
Speranţa, ce cu pinteni te-nsufleţea în joc,
Te-a părăsit; te culcă, te culcă deci pe loc!
Biet armăsar, de-obstacol copita ţi-este spartă.
Taci inimă şi uită, smereşte-te şi iartă.
Spirit învins, năuc, borfaş bătrân, deloc
Amorul nu te-mbie, disputa e deşartă;
Adio deci suspine şi cântece de harfă
O inimă haină plăcerea-aruncă-n foc.
A primăverii vrajă s-a dus ca un noroc.
Şi timpul mi se scurge ca din clepsidra spartă,
Cum troieneşte neaua un corp prins de soroc,
Mă-nalţ şi văd pământul rotund pe la mijloc,
Iar adăpost nu caut, rămân bătut de soartă.
Troienilor, mă duceţi în prăbuşirea-naltă?

 

 

Mi-aduc aminte timpul…
Mi-aduc aminte timpul când seminţia lui
Umbla pe lume goală, ca albele statui.
Părechile cinstite, cu frunţile senine,
Se-mbrăţişau la soare, şi nu era ruşine.
Curata sănătate, ca fluturii şi crinii,
Nu se sfia de văzul şi-atingerea luminii.
Nici muma,-mbelşugată ca strugurii pe rod,
Nu-şi sugruma copiii în pântece, din plod.
Lupoaică, bucurată să-i joace şi aţâţe,
Ea-şi adăpa în poală, popoarele la ţâţe.
Omul putea fi mândru de sine, să se vadă
Pe-atâta frumuseţe stăpân fără tăgadă,
Când poamele pietroase, cu carnea tare, toate
Voiau a fi furate, cuprinse şi muşcate.
Ai căuta acuma părechile acelea,
Să nu-şi îmbrace trupul, să nu-şi ascunde pielea,
Te trece groaza. Rece o negură te-ngheaţă.
Stai cu momâia-n faţă, gătită, o paiaţă.
Atârnă dintr-un umăr o arătare strâmbă,
[…] Citeşte tot

 

XXIV Smerit te-ador asemeni cu bolta cea nocturnă
Smerit te-ador asemeni cu bolta cea nocturnă
O, amforă-a tristeţii, o, mare taciturnă,
Mai scumpă mi-eşti, frumoaso, cu cât mi te strecori
Tu, nopţile podoabă, de-mi pare uneori
Că dinadins, ironic, distanţe-aduni în jur,
Ce braţele-mi separă de-un nesfârşit azur.
M-arunc să dau atacul şi-asaltul meu e-n toi –
Ca pe un leş când viermii se-nverşunează roi –
Şi scumpă mi-e, o fiară, cumplită, nemiloasă,
Chiar şi răceala care te face mai frumoasă.

 

Zori spirituale
Când la destrăbălaţi vin zorii albi şi vineţi,
Intrând în armonie cu-arzândul Ideal,
Având şi mijlocirea unui mister fatal,
Un înger se trezeşte în jalnicii procleţi.
Al cerurilor sfinte îndepărtat azur
De omul prăvălit, dar care mai visează,
Se cască, se deschide, cu hău-n rezonanţă.
Astfel, dragă Zeiţă, spirit lucid şi pur,
Pe resturi fumegânde de josnice orgii
Imaginea ta scumpă, trandafirie, clară,
Prin ochii mei măriţi fără-ncetare zboară.
Dar soarele-adumbreşte lumina de făclii;
Mereu învingătoare, fantoma ta mi-apare,
Spirit strălucitor, ca sempiternul soare.

hiddenf5f07-1243738322fgzd5l513122364_1344Jail_hallway_in_fortress_of_Petropavlovsk_in_St_Petersburg_Russia-650x1024imagenes-bonitas

 

 

 

(din Florile răului ,1857, “Paradisurile artificiale. Despre vin si hasis”)

Traduceri de Tudor Arghezi,Al.Phillipide,Al.Andriţoiu,şcl

Anunțuri

Despre absentul

Nula dies sine linea
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s