excepto!…

PARISUL ZIUA A 9-A: COŞMARUL

 

 

Nu mi-am închipuit că vor continua coşmarele
Fiind într-o pensiune duioasă cu gazde îndatoritoare
Îl aşteptam pe Tică să vină să ne ia şi să ne ducă
La Paris; el cu bolidul lui auto circulând fără permis

Şi totuşi atingând viteze-ameţitoare; după câteva
Zile de bonvivere ajunsesem să nu mai pot sta
În picioare nici cel puţin să mă ridic din pat
Ochiade sticleleor de vin a vârstelor anterioare

Nu mă contrau el puţin; aş fi baut ca altădată
Deşi conştiinţa îmi afişa pe vis – Interzis!
Când deodată vidul văzu pe o pată o mare

Şi eu să mă ridic nu mai puteam;

venise şi Tincuţa încurajându-mă

ca voi ieşi din nesfârirea visului
o cale trebuia să fie; nu o credeam;

Tică înebunea se îneca în baie.

 

2o VII 2011,
h15 PM

27208cf746-guillaume_apollinaire_calligramme
PS.
Parisului, ultima mea scrisoare

 

 

 

***

 

Poate n-am fost atât de bun
să cuceresc Parisul în timpul vietii nu am fost
un câşigător avizat la loteria numerelor mici.

M-am temut de avertizarea
că după ce vizitezi Parisul prea tarziu
te poţi aştepta la orice.

Oricum Sena nu mai era o solutie pentru mine
după noaptea petrecută în parcul Potcoava
când m-am trezit gol dezbrăcat până la piele.

Vreau să spun că nu mai era cazul
să rămân la Paris pentru a-mi întâlni demonii;
se poate întâmpla să te întâlnşeti cu destinul

aici la noi într-un parc de furnici oarecare;
să cunoşti înălţarea şi decăderea să mori astfel
împăcat că ai văzut ceva mai tare decât Parisul.

Aici sub fumuriul jos sau chiar josnic
al norilor ce-ţi umblă prin creier cu mâinile goale
ca nişte chirugi ai nimcului operând pe gratis

alcolicii anonimi nevindecaţi încă de rugăciunea
ucigaşului de pe cruce; n-a venit încă ceasul să strig
Pomeneşte-mă Doamne în împărăţia ta pentru

ultima insatisfacţie de-a fi existat anonim;
şi de ce mi-ar fi trebuit mie Parisul şi Sena
mânjită de sângele sinucigaşilor peripatetici?..

Ca să mă pot sinucide însumi în glorie clandestină
ori ca să pot muri liniştit repetând după datină
Odă, în metru antic ?!! – minus tinereţea pierdută

ireparabil şi inutil aici printre bolovanii
clasicei nesimţiri cu gândul că aş putea cuceri
Parisul şi numai pentru a-i râde în nas…

Doi cinici rafinaţi şi de cel mai înalt rang… deh!..

 

 

 

 
Două sonete de Ion Murgeanu
traduse în franceză de Elisabeta Isanos

 

CREDINŢĂ REA

 

Cel care-n bolgii suferă, înalte,
Sfielnic arătându-se subt stele,
Om aspru şi credinţă rea în toate,
Aşa i-am spus înfăţişării mele!

Mai bine-ar fi ca văzul meu să ardă!
Un soare n-ar aprinde, dar prudente,
Culmile zilei ar urma să vadă
În ochii suferinţii mele-atente!

Căci am voit chiar clipa ei s-o mângâiu
De firea ei nu m-am ascuns în umbră
Sunt cel care am suferit întâiu
Pe faţa mea e sarea vieţii sumbră.

Dar inima ascuns sălaş îi ţine
Iubirii, contrazicerii de sine.

 
MAUVAISE FOI

Homme dur et de mauvaise foi toujours,
Ce sont les mots que mon visage inspire
À qui jamais ne peut voir le jour,
Car en enfer son âme se déchire.
Que ses yeux voyants soient brûlés!
Que brille le soleil! Avec prudence
La lumière montant vers ses sommets
Verra dans les yeux de ma souffrance!
La caresser jusqu’à l’infime moment,
C’est ce que je voulais, jamais dans l’ombre
Je ne me cache, j’ai souffert souvent.

Sur mon visage la vie met du sel sombre.

Mais dans mon coeur il trouve son abri,
L’amour, qui mon visage le contredit.

 

 

LUCEFERI ARŞI (DE CE TREMUR)

Când scriu de cine mă cutremur?
Transcriu un testament dintr-o poveste?
Iar dacă ştiu povestea de ce tremur?
Oricine poate crede-această veste.

Sau când voi spune că eram învinsul
Chiar scrisul meu voind să-mi fie puntea
Atâtea clipe de pe tot cuprinsul
Veni-vor să-şi aplece-n scrieri fruntea!

Căci după ce vom arde-aceste zile
Vor sta pe ape crini de-argint ori lotuşi
Cenuşă de magneziu şi argile
Un câmp al arderii de sine – totuşi!

Cei vii transformă-n vietăţi menirea
Credinţei lor ci nu s-ajung cu firea!

 

 

POURQUOI JE TREMBLE

Pourquoi je tremble en écrivant des vers?
Un testament au bout d’une histoire?
Connu d’avance je l’ai découvert,
N’importe qui pourra bien le croire !

Je vous dirai : le moi c’est le Vaincu,
Mais l’écriture jette pour moi un pont:
Tant de moments du lointain venus
Pour incliner sur mes écrits le front!

Une fois brûlés toutes ces longues journées,
Des lys d’argent et des lotus, mon lit,
Et de la cendre sur l’argile, serait
Un champ où le soi se sacrifie !

Par la croyance doucement bercés,
Les purs transforment en destinée la vie

 

 

13122364_1344???????????????????????????????Jail_hallway_in_fortress_of_Petropavlovsk_in_St_Petersburg_Russia-650x1024MUST CREDIT SEE BELOW  lameyer_00004-high-res.tifftimthumb.phpcoming-back

 

Anunțuri

Despre absentul

Nula dies sine linea
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s