EXCEPTO

*MAESTRUL SI PAPAGALII

Cezar
O evocare postumă a poetului Cezar Ivănescu
(fragment)
….Ultimele lui 35 de zile aici la Bucureşti am fost mereu împreună, se întorcea cu o fervoare şi o rară tandreţe la primii noştri ani de literatură, de la Bârlad, m-a purtat cu el peste tot, şi din nou. La Şcoala Centrală, în cadrul unei întâlniri cu elevii şi profesorii din Aula Magna a primei şcoli bucureştene de fete, a rostit o declaraţie fulminantă chiar în legătură cu mine: „Dacă azi sunt cine sunt şi ce sunt îi datorez totul Dlui Ion Murgeanu, de aceea am insistat să fie prezent aici, să ne amintim că în anii de început, la vârsta voastră, el a fost primul care mi-a recunoscut talentul de poet, dar şi cel mai consecvent susţinător al meu, timp de o viaţă; am dorit să-i mulţumesc public iar pe voi vă rog să înregistraţi pe aparatele voastre şi să reţineţi”. Deşi, între timp şi între timpuri fuseseră intre noi şi “răciri”, cum se spune, şi pauze de respiraţie, când lui i se părea că eu am mai mult noroc (sic!), dar eu de când l-am cunoscut şi pânâ cu trei zile înainte de a muri i-am lăsat avansul meritat, cel puţin doi paşi înaintea mea, şi a noastră, de fapt, a tuturor care facem literatură in acest subsol blestemat al lumii; nu am avut cu el o competiţie, i-am recunoscut si susţinut GENIUL, încă de când i-am citit primele versuri, l-am pus în linie dreaptă cu Labiş şi Eminescu, şi, e drept că am insistat, până ce el însuşi, cu dreapta măsură a unei înţelepciuni naturale, ce-l făcea şi mai special, m-a barat: comparaţia cu Eminescu nu o primea; nu a primit-o decât mai târziu, nuanţat însă, când îşi revendica, pe drept, locul „de-a dreapta” sfântului nostru poet nepereche: „Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul Său.” Era când l-am cunoscut un copil frumos, chip angelic, ochii puţin oblici, în care răzbătea partea de rasă „arvanită”, cum observa mai târziu cineva, chica rimbaldiană, puţin inelată, dar tuns franţuzeşte, un băiat călcând pământul cu putere şi graţie, şi, într-adevăr, dintre sporturi alesese boxul, pe care-l exersa la clubul „Rulmentul” al Bârladului din acei ani. Ulterior şi boxul lui trebuia să completeze cu „picanterii” lista legendei poetului, de care, fără să fi ştiut, mă ocupasem în toţi acei ani mai mult decât mă ocupasem de mine. În pregătirea debutului nostru la Iaşi, în ziarul regional din acea vreme, „Flacăra Iaşului”, mi-aduc aminte că l-am somat pe nobilul Ştefan Oprea, de la ziar, că în cazul în care în rubrica de „Cenaclişti bârlădeni” unde urma să apărem, nu intra şi Cezar atunci nici eu nu aş fi mai vrut să apar; Cezar avea probleme la facultate, rebelul izbucnise puternic, şi suavului-cumsecade, Bădia Fănică Oprea, i se părea de tot bizară atitudinea mea, debuturile din acei ani se obţineau greu, erau dirijate şi aprobate din altă parte sau chiar şi din „alte părţi”. Dar am izbândit şi am debutat împreună, între noi şi cu Ion Iancu Lefter, un altfel de poet-maudite, spre mândria azi, a tuturor care au luat parte la acel act. Problema lui Cezar a urmat „să fie” şi să sporească mereu, pe măsură ce Geniul său îl cizela altfel decât pe oricare dintre noi; mă fascina şi fascinaţia mea mă punea mai departe la lucru în partida lui, ignorându-mă parcă anume, şi citându-mă după el, oricare ar fi fost situaţia, chiar şi după ce primele noastre versuri fuseseră salutate în „Contemporanul” de G. Călinescu. Ceva mai târziu cineva din redacţia „Contemporanului” mi-a spus: „Mai bine ai vorbi despre tine şi l-ai lăsa pe prietenul tău să se descurce singur”. Mi se părea nedrept şi am ignorat acest sfat în continuare.
Eminescu , în cunoştinţă de cauză, a făcut afirmaţia că “geniul este urât” , nu in sensul ca “nu-i frumoasă faţa mea”, cum de data asta o spunea Cezar însuşi; însă duşmănit a priori, nesuferit de impotenţi si mai ales de veleitari, cum au continuat şi mai mult să-l urască pe prietenul meu, liota de cântăreţi din trişcă, pe deşte şi din frunza palmată a „indicaţiilor” de partid şi de stat, sub-textuale; ei, cu timpul i-au şi devenit asasini, coalizându-se într-o sinistră cabală. Cezar însă a reuşit să-şi impună talentul, vocea lui atât de suavă, de pură, de transparentă, dar „tare” ca stânca Albaniei materne , puternică şi de neclintit, totodată; el a recuperat până la urmă mitul lui Labiş, din apele călduţe ale politrucilor literari de serviciu, scriind una din cele mai dure cărţi post-decembriste din România: „Timpul asasinilor”… imun la ameninţarea că una din victimele aceluiaşi „timp”… ne-încheiat încă nici azi, va fi el…a relansat „Doina” lui Eminescu şi a făcut din ea un spectacol provocator de „trezvie” încă din ultimii ani ai comunismului…
De fapt asasinii lui, în final, nu i-au mai putut suporta curajul şi rectitudinea, faptul că-n noile condiţii ei vindeau şi cumpărau peştişori literari mici, nişte ţâri, în timp ce „fachirul” de Cezar, jucându-se mai departe cu focul, antrena delfini, în golful de aur al poeziei sale, continuând să facă pescuiri minunate, ţintind tot mai sigur treapta cea mai de sus a afirmării, într-un final poate Premiul Nobel ; sau cine ştie, un premiu inventat anume şi numai pentru valoarea lui. Asta nu i-au iertat până în clipa morţii şi nici în moarte nu-i iartă, din moment ce au creat aici la Bucuresti, “in turcitul Bucuresti” {apud Cezar}, o “blocadă” a tuturor ieunucilor literari, si au impus si un embargo pe numele lui. Este întâia oară când Uniunea Scriitorilor tace laşă, cu toată conducerea ei, din care şi el făcea parte, de altfel, la moartea unui mare poet, unanim apreciat şi de adversarii săi cei mai inteligenţi…Restul? Resturile…

(din vol. Ion Murgeanu. EXCELSIOR..Eseuri literare.Cronici. TIPOMOLDOVA,Iasi,2013)

 

 

 

POST SCRIPTUM
POSTERITATEA LUI CEZAR IVĂNESCU ESTE BRUIATĂ DE PREZENŢA LA SCENĂ DESCHISĂ A ASASINILOR SĂI CARE AU DESCHIS CÂRCIUMI ÎN IADUL CE NE SUFOCĂ ZI DE ZI CA O PREDESTINARE – UNUL DIN EI ŞI LA PROPRIU- CULMEA FIIND FIRMA “LACRIMI ŞI SFINŢI” UN PLAGIAT “SUI GENERIS-EX COMMODO” ALŢII ÎMPROPRIETĂRINDU-SE “EX PROFESSO” PE VIAŢĂ CU UNIUNEA SCRIITORILOR CA PERSOSNĂ JURIDICĂ DUPĂ CE AU AVUT ABILITATEA NEAGRĂ DE A ŞTERGE URMELE TRECUTULUI REUNUNŢÂND LA EDIFICIUL DE BAZĂ SCRIITORICESC LĂSAT ANUME ÎN PARAGINĂ ÎNAINTE DE LAŞA RETROCEDARE. POETULUI ADEVĂRAT LA UN DECENIU DE LA PLECARE ÎI RĂMÂNE POSTERITATEA POEZIEI LUI SINGURUL SCUT PE CARE IMPOSTORII NU O POT ATINGE FĂRĂ A-ŞI RĂNI OCHIUL ŞI MÂNA ÎN CARE EVENTUAL AR ŢINE CARTEA MARELUI POET TOTUŞI. “EX UNGUE LEONEM”.

Anunțuri

Despre absentul

Nula dies sine linea
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s