Poezii de Jorge Luis Borges
Enigmele
Eu, cel ce-acum hălăduiesc cântând,
Curând ascunsul, mortul o să fiu,
Sălaş având în fermecat pustiu,
Loc fără înainte, după, când.
Aşa am fost deprins. Mă socotesc
Nevrednic de Infern ori Paradis,
Dar nu-s profet. Necontenitul vis
Se primeneşte făr’să-l isprăvesc.
Ce labirint rătăcitor, ce albă
Va fi de strălucire soarta-mi grea,
Când capătul poveştii mi-l va da
Experienţa morţii, tristă, oarbă!
Să beau doresc uitarea-i de cleştar,
Să fiu mereu; să nu fiu. E-n zadar.
din Celălalt, acelaşi (1964), traducere de Andrei Ionescu
.
Limite (Limites)
Din câte străzi descind crepusculare,
pe una am păşit ultima dată,
nebănuind măcar. Mă-ntreb pe care.
Din calea mea nu-i semn să mă abată,
supus atotputernicelor norme
care imprimă tainică măsură
pe ale vieţii umbre, vise, forme,
şi le desfac aşa cum le făcură.
Când toate-şi au scadenţa şi sorocul,
şi curg inexorabil spre vecie,
în urma noastră cui lăsa-vom locul,
şi pentru câtă vreme, cine ştie?
Din câte cărţi prind magice contururi
când cu penumbre noaptea le dilată
prin geamurile cenuşii, de-a pururi
e una ce nu vom citi vreodată.
[…] Citeşte tot
1964, traducere de Paul Abucean
1971
Doi oameni au păşit decis pe lună
Şi alţii-apoi. Putea-vor ei să spună,
Prin vorbe şi prin arta ce visează
Şi şlefuieşte, ce-au putut să vază-n
Nedesluşit noroc? De aventură
Şi har s-au îmbătat aste vlăstare
Ale lui Whitman, care-au fost în stare
Să tulbure pustia lunii, pură.
Pe munte-a lui Endymion iubire
Şi hipogriful, sfera cea ciudată
De Wells închipuită, -adevărată
În amintirea mea, azi consfinţire
Primesc. Sporeşte-n toţi mândria.
Nu-i pe pământ un suflet să nu fie
Mai fericit şi vrednic. Energie
Sporită risipeşte. Bucuria
E-a tuturor, prin fapta cutezată
De-aceşti prieteni magicieni. Iar luna,
Cu chipul trist, de-ndrăgostiţi cântată,
E monumentul lor, eternă, una.
din Aurul tigrilor (1972), traducere de Andrei Ionescu
Artă poetică (Arte poetica)
Privind la râul cel făcut din timp şi apă
să-ţi aminteşti că timpul este tot un râu,
să ştii c-aşa ne ducem, ca un râu
şi feţele dispar ca finii stropi de apă.
Să simţi că veghea e un somn, alt somn
visând că nu visează, şi că moartea
de care ni se teme carnea este moartea
din fiecare noapte, ce se cheamă somn.
Să vezi în ziuă şi în an un semn
de ani şi zile ce avem în viaţă,
şi paguba ce-o fac să o preschimbi în viaţă
într-o cântare, o rumoare şi un semn.
Să vezi în moarte somnul, şi-n apus
un aur trist, aşa e poezia
care-i nemuritoare şi săracă. Poezia
aşa se-ntoarnă, ca o auroră şi-un apus.
[…] Citeşte tot
1960, traducere de Paul Abucean
Coşmarul
C-un rege din vechime vis spăimos.
De fier îi e coroana. Ochiul crunt.
Astfel de chipuri astăzi nu mai sunt.
L-ascultă spada, câine credincios.
E din Northumbria? Norveg e oare?
Pe pieptu-i larg, roşcata, deasa barbă.
E nalt şi mut. Privirea lui e oarbă.
Mă înfioară sumbra lui răcoare.
Din ce oglindă stinsă, din ce navă
A mărilor ce-au fost a lui ispravă
De arme s-a ivit hirsut bărbat,
Ce mă cufundă-n ev întunecat?
Sunt visul lui. Sunt aspru judecat.
Se crapă-acum de ziuă. N-a plecat.
Despărţire
Între iubita mea şi mine se vor ridica
trei sute de nopţi ca trei sute de ziduri,
iar marea va fi o taină între noi.
Nu vor mai fi decât amintiri.
O, înserări cu care m-a învrednicit durerea,
nopţi pline de speranţa de a te privi,
câmpii pe care-mi deschid drum, cer înstelat
pe care-l prind cu privirea şi îl pierd…
Definitivă ca marmura,
absenţa ta va întrista alte înserări.
Nu eşti ceilalţi
Scăpare n-ai în ce-au lăsat în scris
Acei pe care spaima ta-i imploră.
Nu eşti ceilalţi. Te vezi în astă oră
În centrul gol de labirint închis
De paşii tăi. Nici fi-vei izbăvit
De chinul lui Socrate, de Iisus
Ori de Siddhartha ce-a murit răpus
Într-o grădină, către asfinţit.
Tot pulbere e şi cuvîntul scris
De mâna ta, şi vorba îngânată
De gura ta. E crudă-a ta ursită.
Iar noaptea Domnului e nesfârşită.
Tu plămădit ai fost din timp. Eşti vis.
Eşti fiecare clipă-nsingurată.
Pierdută viaţă
Viaţa-mi unde-i, ce putea să fie
dar n-a mai fost? Cea mai plină, norocoasă
ori cea mai sumbră groază, ce ma-pasă,
că spada n-am încins cu vitejie,
nici scutul n-am ţinut? Şi unde-i marea
şi ancora de viking ne-nfricat?
Strămoş persan avut-am? Dar uitat
destin de-a fi tot eu? Dar întâmplarea
de-a fi orbit? Dar cerul înstelat
ce-ncredinţează, trudnică şi mută,
precum literatura ne-a-nvăţat,
o nouă zi plugarului. Tăcută,
mă aştepta iubita-n asfinţit
Oare-aştepta-va până la sfârşit?
traducere de Andrei Ionescu
Pentru coiot
Din veac, pustiu întins îl străbătură,
Călcând tiptil nisipul, paşii tăi
Nenumăraţi. Lung urlet sună-n văi
De sur şacal şi hienă nesătulă.
Din veac? Nu mint? Pe tine, lup, furtivă
Substanţă, timpul nu te-atinge. Iată:
A ta-i trăirea pură, necrispată.
A mea – stângacea viaţă succesivă.
Ai fost lătrat aproape-nchipuit
În Arizona, nisipos hotar,
Sălaşul tău, de unde ţi-ai pornit
Sfâşietor lătratul solitar.
Simbol al unei nopţi ce-a fost a mea,
Ăst cânt de jale e oglinda ta.
din Aurul tigrilor (1972)
Semperitate (Everness)
Un lucru nu există doar: uitarea.
Metalul, zgura, Domnul le păstrează,
şi-n amintiri profetice-ncifrează
şi luni ce-au fost, şi luni ce-aşteaptă zarea.
Iar celelalte sunt. Luciri puzderii,
între momentele crepusculare,
se oglindesc prin chipul tău în serii
trecute, şi de-acum, şi viitoare.
Aceste toate-s parte din diversul
cristal al amintirii, universul.
Nu-i pace-n traiectoriile sale.
Şi când apusul însuşi va apune,
poate-o să vezi, în cosmicele rune,
mănunchiul de splendori arhetipale.
sonet din El otro, el mismo (1964), traducere de Paul Abucean
Dialog cu Mine Insumi 