Mireasa Învierii

 

6.Iisus fata

 

Ion Murgeanu

Iisus

Copil-rugaciune

 

 

 

 

 

 

 

 

Canon

Puţine sunt în lucrarea de faţă cuvintele autorului. Ea este scrisă de cuvintele Domnului din Evanghelii. Pe care autorul nu le-a citat; le-a asumat. Cititorul va şti să stabilească Diferenţa.

 

 

Lui Daniel Turcea care m-a readus în Biserică.
Lui Mircea Ciobanu care m-a îndemnat să scriu o carte despre Iisus.
Părintelui Sofian Boghiu şi Părintelui Constantin Galeriu de la care am învăţat şi care m-au smerit.

 

 

„Şi dacă va fi întrebat: De unde ai rănile acestea la mîini? El va răspunde: Am fost lovit în casa prietenilor mei!
Sabie, deşteaptă-te împotriva păstorului meu, zice Domnul Savaot. Voi bate păstorul şi se vor risipi oile, şi îmi voi întoarce mâna mea împotriva celor mici.
Şi în toată ţara, zice Domnul, două treimi vor pieri, şi vor muri, iar cealaltă treime va fi lăsată acolo.
Iar pe această a treia o voi pune în foc: îi voi curăţi ca pe argint şi îi voi încerca cum se încearcă aurul. Ei vor chema numele meu şi eu îi voi asculta; şi eu voi zice: Acesta este poporul meu, şi el va răspunde: Domnul este Dumnezeul meu!”

Zaharia 13, 6-9

 

 

Maria Magdalenamormantul-gol1

 

Noli me tangere

În anul 33 al erei noastre, într-o dimineaţă de primăvară, la 7 aprilie, o femeie urca la Ierusalim pe cărarea şerpuitoare dintre grădinile din marginea cetăţii. Acolo fusese săpat nu demult, la poalele dealului numit Golgota (al Căpăţânii) un mormânt nou, într-o grădină cumpărată de Iosif din Arimateea, unul dintre fruntaşii sinagogii. Arimateea era o cetate la câteva ceasuri bune de Ierusalim, dar evlaviosul Iosif frecventa foarte des marele templu de la Ierusalim, căutând să adauge credinţei şi învăţăturii sale întru Domnul.
Evenimente ciudate se derulaseră la Ierusalim în săptămâna care tocmai se încheiase cu celebrarea paştelui din acel an, în ziua de sâmbătă (a Sabatului). Un tânăr prooroc evreu, cunoscut sub numele de Iisus Nazarineanul, care făcuse de mai multe ori, în ultimii trei ani, înconjurul Iudeii, dar îşi predicase învăţătura întâi în Galileea natală, dar şi în Samaria, în Decapole, şi peste Iordan, săvârşind totodată şi multe minuni, fusese primit de mulţimi în delir, ca un rege, deşi el intrase-n Cetatea Sfântă smerit, călare pe mânzul alb al unei asine.
Procesiunea începuse din Poarta Esenienilor, urmând până la Templu aşa zisa Cale a Treptelor. Mulţimile, pe când mergea El, aşterneau hainele în cale, bucurându-se, şi zicând: Binecuvântat este Împăratul care vine întru numele Domnului: Pace în cer şi slavă întru cei de sus. În mâini ţineau ramuri înflorite de finic, scandând: Osana! Şi apropiindu-se de coborâşul Muntelui Măslinilor, la Templu, intră pe sub Porticul lui Solomon; era Al doilea Templu, construit şaptezeci de ani mai târziu după ce Primul Termplu fusese distrus în 586 î. Hr. de către Nabucodonosor; şi intrând, acest Iisus fu tulburat, când încă în Curtea Neamurilor, dar şi-n interior, pe scările de marmură, găsi un adevărat bazar; vânzători cu amănuntul, dar şi misiţi grei, îşi etalau tot felul de obiecte, mătăsuri şi veşminte, ba chiar şi animale sau păsări mici şi mari, într-o gălăgie de nedescris. Zarafi evrei, sirieni sau eleni, îşi zornăiau arginţii, de zor, încercându-le autenticitatea în dinţi, sau pe minuscule balanţe de aramă. Aceştia pătrunseseră până sub primul şir de coloane ale templului, şi te opreau, obraznici, pe cale.
Se zice că tânărul prooroc pusese mâna pe bici; făcuseră din Casa Domnului o peşteră de tâlhari. Râvna aceleeaşi Case îl adusese pe Dânsul până aici. Purtarea Lui nu trecuse neobservată nici până atunci; dar mai ales învăţătura Lui din sinagogi şi din templu; iar zilele următoare au fost un adevărat apogeu. Bătrânii învăţători de Lege şi preoţii Marelui Templu, din cele două caste consacrate: a Saducheilor şi a Fariseilor erau de-a dreptul scandalizaţi de noua învăţătură adusă de tânărul prooroc sub titlul sfânt al unei Bune Vestiri dumnezeieşti. Se proclamase singur, pe sine, Fiul lui Dumnezeu, spuneau ei, iar când se referea la Acesta îl numea: Tatăl Meu.
Mai ales fariseii, vicleni ca vulpile, şi infiltraţi şi-n drumurile noului învăţător, de-a lungul şi de-a latul anticei Palestine, ca iscoade, ori şi pe faţă, căutaseră tot timpul să-i pună întrebări incomode, ca să obţină răspunsuri greşite. Nu reuşiseră niciodată. Aici, la templu, în schimb, era altceva; erau la dânşii acasă, sau cel puţin ei aşa simţeau, iar acest Iisus le putea deveni lesne o pradă uşoară; căci acesta le fusese de la început scopul, de când îi auziseră primele predici, şi-i desluşiseră noile lui idei îndrăzneţe, reformatoare; voiseră de la bun început să-l piardă, dar prilejul încă nu se ivise; mulţimile îl ocroteau ca o pavăză pe blândul învăţător.
Viclenia fariseilor, nu avea, totuşi, limite. Aflaţi sub ocupaţie română, însă conform binecunoscutului principiu al vechii Rome: PAX ROMANA, fiind lăsaţi să-şi exercite liberi cultul religios specific, ei îl puteau asimila pe incomodul prooroc al Bunei Vestiri ca unul dintre nenumăraţii rebeli ai grupărilor paramilitare împotriva administraţiei romane. Putea să devină acesta principalul cap de acuzare? Vom reveni. Deocamdată fariseii şi cărturarii se străduiau să întărească această confuzie, născută din setea de libertate a iudeilor, aflaţi sub ocupaţie străină, şi ideile despre libertate ale tânărului învăţător, proclamat de mulţimi, la intrarea în Ierusalim, drept Rege al Iudeilor…
Ultima săptămână petrecută de către Iisus la Ierusalim a rămas în memoria lumii sub denumirea de Săptămâna Patimilor. Căci, într-adevăr, Mântuitorul avea să fie prins prin vicleşug, şi dat de preoţi şi de cărturari pe mâna autorităţii romane, ca răufăcător şi duşman al împăratului de la Roma. Cercetat cu luare aminte de către guvernatorul provinciei romane Iudeea, numitul Pilat din Pont, acesta nu-i găsi nici o vină, din punctul de vedere al stăpânirii romane. Şi totuşi, adversarii religioşi ai lui Iisus, de la Templu, cu o tenacitate rar întâlnită, insistaseră ca El să fie judecat în continuare, sub regim de urgenţă, şi condamnat. Lor li se alăturaseră aceleaşi mulţimi care numai cu câteva zile înainte îl primiseră pe aşa zisul lor rege în triumf; acum strigau întărâtate, sub zidurile pretoriului roman, teribilul îndemn: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Ceea ce până la urmă se şi întâmplă. Datorită intrigilor bine ţesute „la templu” romanul pronunţă până la urmă, în cazul lui Iisus Nazarineanul, sentinţa supremă: condamnarea la moarte prin crucificare. Adversarii lui Iisus puteau să aştepte acum paştele liniştiţi. Şi totuşi, spre deliciul mulţimilor care se întorseseră, ca într-un joc de marionete, într-un bâlci absurd, de partea lor, procesiunea crucificării trebuia să se desfăşoare cu tot tacâmul, şi poate mult mai brutal: Căci acestea erau zilele răzbunării… iar prilejul nu trebuia pierdut. Însă repede; cât mai repede cu putinţă; ca venerabilii iudei să intre în sărbătorile lor, curăţaţi, după datină. Deşi supliciul fusese cumplit, iar Drumul Calvarului, până la Dealul Golgota, părea nesfârşit, întins pe cruce şi bătut în cuie, la mâini şi la picioare, Iisus muri incredibil de repede. Avu totuşi timp să primească în faţă batjocura asistenţei („Pe alţii i-a mântuit, dar pe dânsul de ce nu se mântuie?”) ori să şoptească la un moment dat: „Mi-e sete”. Cineva i-a dus atunci un burete muiat în oţet şi înfipt în vârful unei trestii. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtami! Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit? Curând şi-a dat duhul, strigând iarăşi: „Săvârşitu-sa”. Deci nu a strigat: „S-a sfârşit”. Căci nu se sfârşise nimic, ci totul începea de aici încolo. Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat să ridice trupul lui Iisus. E vrednic de consemnat şi faptul că în afara cuielor din pălmi şi din picioare, executanţii oribilei sentinţe nu i-au mai cauzat şi alte răni; ei constataseră moartea victimei abia prin înfigerea unei suliţe în coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.
Pilat însuşi, când veni la el Iosif din Arimateea să-i ceară trupul, se miră ce repede murise. De obicei chinul pe cruce dura zile întregi, iar uneori şi săptămâni. Şi Pilat a dat voie lui Iosif. Deci a venit şi a ridicat trupul Lui. Şi a venit şi Nicodim (un alt discipol în ascuns al lui Iisus), aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe. Au luat deci trupul lui Iisus şi L-au înfăşurat în giulgiul cu miresme, precum este obiceiul de îngropare la evrei. Iar locul de îngropare era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni pus. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape de locul răstignirii Sale.
Iar în ziua întâi a săptămânii (dumineca), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt. Aceasta era, deci, femeia care suise în acea dimineaţă de primăvară cărarea şerpuitoare dintre grădinile din marginea cetăţii. Fusese o curtezană vestită, femeie aprigă, din care Iisus scosese şapte draci. Asimilată de unii comentatori şi cu femeia păcătoasă, prinsă în adulter de către farisei şi cărturari, cei care o şi aduseseră în faţa lui Iisus, însă mai mult ca să-L încerce pe acesta. După Legea lui Moise unele ca acestea trebuiau scoase în afara cetăţii şi ucise cu pietre. Dar Tu ce zici? Şi stăruind să-L întrebe, El s-a ridicat şi a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. Iarăşi plecându-se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget (însă văzând şi ce scria Iisus cu degetul pe pământ) ieşeau unul câte unul, începând cu cei mai bătrâni şi până la cei din urmă, şi a rămas Iisus singur cu femeia, stând în mijloc. Dacă n-o osândise nimeni, nici El n-a osândit-o, atunci. Mergi; de-acum să nu mai păcătuieşti. Maria devenise încă de atunci, dintre fanaticele lui Iisus. Căci a simţit, prima dintre femei, puterea Lui şi greutatea cuvântului Său dumnezeiesc. Iar după ce L-a înviat din morţi pe fratele ei, Lazăr, şi împreună cu Marta, sora ei, L-au avut ca oaspete de seamă pe Iisus în casa lor, în timp ce Marta se silea cu multă slujire pentru oaspetele lor, Maria i se aşternuse la picioare Domnului, sorbindu-i cu nesaţ învăţătura. Doamne, a zis Marta, cu acel prilej, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute. Şi răspunzând, Iisus i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti. Dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea. Maria nu a încetat şi după aceea să-l adore pe învăţătorul ei. Ştiind că va fi într-o bună zi în casa fruntaşului Simon, a pătruns acolo şi ea, aducând un vas de mare preţ, cu mirt, pe care-n văzul tuturora l-a vărsat peste picioarele Mântuitorului, spălându-I-Le, şi cu părul capului ei I Le-a şters. Iar Simon cugeta în sinea lui: Oare Învăţătorul acesta nu ştie ce fel de femeie era ea? Iar învăţătorul, citindu-i cugetele cele rele lui Simon, I-a zis în faţa întregii sale asistenţe despre Dânsa: Iertate sunt păcatele cei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte.
Maria fusese absolvită. Ea îşi legase sufletul de Domnul ei şi i-a fost dat să fie întâiul martor şi Mireasa Învierii. Dar nu ştia nimic şi încă nu înţelegea. După două nopţi de aşteptare grea sosise prima la mormânt. Adoraţia ei era demult a unei sfinte, căci trăia în inima lui Hristos. Când văzu, în acea dimineaţă, dată la o parte piatra de pe mormânt, în ea se produsese o mare tulburare. Fusese martora de aproape a calvarului; fusese martora urii dezlănţuite împotriva Celui Iubit şi martora morţii Lui pe cruce; ştia că la nimic bun nu se putea aştepta de la trufaşii duşmani şi asasini ai Mântuitorului ei. Deci a alergat şi a venit la Simon-Petru şi la celălalt ucenic pe care-l iubea Iisus, şi le-a zis: Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde L-au pus. Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede ca Petru, a sosit cel dintâi la mormânt. Şi, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, iar marhama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise la mormânt, şi a văzut şi a crezut. Căci nu ştiau încă Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi. Şi s-au dus ucenicii iarăşi la ai lor.
Maria rămâne singură. Ea nu s-a dus cu ucenicii la ai lor. Stătea afară lângă mormânt şi plângea. Era nemângâiată. Şi pe când plângea, s-a aplecat peste mormânt. Trăia o emoţie foarte puternică. Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus. Şi aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Cu lacrimi grele în ochi Maria le-a zis: Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus. Este acest moment în care nu ştii prea bine cine povesteşte. Evanghelistul reproduce cuvintele Mariei, deşi el nu era acolo, în acel moment al întâmplării. Dar există dincolo de orice mărturie inflexiunea plânsului ei ca de copil oropsit, atunci când spune: „Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus”. Din el răzbate adevărul adoraţiei mistice a femeii de parcă aceste cuvinte erau auzite şi-n cer. Durerea ei era atât de mare şi dezorientarea ei; şi neputinţa faţă de o nedreptate nouă, după cum credea ea atunci. Încât a trebuit să vină miracolul şi să o lămurească.
Zicând acestea, ea s-a întors înapoi şi a văzut pe Iisus stând, dar nu ştia că este Iisus. Era prea dimineaţă ca să vadă limpede; era prea plânsă ca să înţeleagă totul deodată; ceaţa din ochii ei înlăcrimaţi, şi ceaţa dimineţii timpurii de primăvară, ce încă nu se disipase pe grădini, făceau o masă compactă, imaculau claritatea, sporind confuzia. Şi tulburarea femeii care vorbise cu Cineva din mormântul deschis. Acum urma să vorbească afară de mormânt cu Cineva. Iar acesta era Iisus însuşi. Zis-a Iisus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Stătea aşezat la o parte Iisus, o fantă albă răzbătând din ceaţa (încă) groasă. Ea, crezând că este grădinarul, i-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica. Era în glasul ei atâta milă şi atâta rugăminte. Căci ea era acolo, o femeie simplă, ca să afle Adevărul. Şi-n clipa următoare s-a produs evenimentul cosmic, care avea să schimbe lumea şi gândirea tuturor oamenilor. Căci îi grăi acum Iisus cel înviat din morţi; i se făcuse şi Lui milă de Maria aceasta, care nu pregetase, singură, să-L caute, şi prima să-L afle înviat. Era ca la o întâlnire stabilită într-un trecut ce lumina din ceaţa acelei dimineţi fără sfârşit şi poate fără început. Iisus i-a zis: Maria! Întorcându-se, aceea i-a zis evreeşte: Rabuni (adică Învăţătorule). Şi oricine îşi poate închipui că ea a avut o pornire spre Dânsul. Era la Nunta Învierii Amândoi. Femeia se va istovi frenetică în dorul ei fierbinte şi nestins. Mireasa Învierii mai trebuia în schimb să aştepte. Numai o clipă însă, căci în următoarea clipă Iisus îi spune despre adevărul învierii sale totul, iar în cuvintele ce vor urma nu poate să existe nici cea mai palidă aproximaţie. Iisus i-a zis: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.
Şi a venit Maria Magdalena, vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi acesta i-a spus ei: NU TE ATINGE DE MINE; NOLI ME TANGERE!Maria Magdalenakum este korpul lui isus

Anunțuri

Despre absentul

Nula dies sine linea
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s