excelsior

d1a0206fee47a2e33c4dae6987a9f8d71

 

Valeria MANTA TĂICUŢU

de la margine.

arbore cu cenuşă în scorburi,
trupul meu nu mai creşte, nu se mai înalţă,
nu se mai răsfaţă,
stă cocârjat peste cercul de aur, aşteptând
intrarea în lut, trecerea pas cu pas a vămilor,
aripa albă s-a făcut roşie şi-acum, neagră,
atârnă cu boabe de plumb în săculeţii de smirnă
de la marginea genunei:
ce ochi mă privesc din adânc,
ce deget se-ntinde spre cercul de aur?
logodnă, în fine, la capăt de drum,
cu umbra cea mare, din sete crescută,
din foame şi cuvânt.

mov şi tămâie

 

la magazinul de chilipiruri e îmbulzeală mare,
s-au adus scaune electrice pentru copiii schilozi
şi sticle mov cu agheasmă
plasma TV din vitrină îi arată pe toţi preafericiţii
tămâind sălile de biliard, pârtiile de ski
şi hotelurile de cinci stele,
„am silicoane”, se laudă o starletă, „sunt o
femeie din silicon preţioasă”, râde, umplând
ecranul cu sclipici şi trup unsuros;
ziua de azi miroase a fals, a artificiu, a
femei-gâşte şi-a copii schilodiţi,
babele se închină şi fură cruciuliţe din lemn de
la Sfântul mormânt, în timp ce dincolo,
pe stradă, sub cerul atât de gol şi atât de albastru,
statuile pleacă încet spre apus.

 

numai tu

 

numai tu cunoşti
momentul când ceaţa devine ruină albă,
ruină rece, îţi închide mersul în ea,
cum rămân uneori fluturii
îngheţaţi în chihlimbar;
numai tu cunoşti
teroarea momentului când respiraţia
devine şuier, şi zgomot, şi noapte
fără nimic dedesubt şi deasupra,
numai tu cunoşti
momentul când toţi te urăsc,
le joacă blestemul în ochi ca lumina
pe pielea de şarpe/ şi râzi,
numai tu cunoşti cum ne cheamă pe fiecare,
numai tu, numai tu, moarte.

 

Semnal

 

scot moartea din mine scriind
poeme-rugăciuni pentru iertarea păcatelor,
genunchii sunt de ceaţă, trec prin
piatra spălată din faţa atâtor altare –
martore ale penitenţei mele;
nicăieri nu găsesc acea lumină
într-adevăr curată, numai ipocrizie
şi calcul, numai joacă de linii şi butoane;
n-am cum găsi drumul înapoi,
nici un semnal nu pătrunde
prin ceaţa cu îngeri ai morţii

 

interogaţie retorică

 

noaptea se uită adânc în mine,
mă scormoneşte ca pe un maldăr de frunze uscate
pierdut e somnul, cernită căderea
în privirea cea neagră
umplu un corp care nu-mi aparţine,
o identitate de împrumut, ca a visului
prin ceaţa de toamnă
ce preţ are poemul cu noaptea în el

Anunțuri

Despre absentul

Nula dies sine linea
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s