image1umblarea-lui-hristos-pe-mare 

Duminica a 9-a după Rusalii

(Umblarea pe mare – Potolirea furtunii)

Ev. Matei 14, 22-34

 

Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.

1 Corinteni 3, 9-17

9. Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu.
10. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte;
11. Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos.
12. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie.
13. Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia.
14. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată.
15. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc.
16. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?
17. De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.

72552_arsenie-boca-797393

Predica a Parintelui Arsenie Boca la Duminica a noua dupa Rusalii (Umblarea pe Mare – Potolirea furtunii)

scoaterea-din-mare-a-Sfantului-Petru

IISUS PE MARE

– Iisus sili pe ucenicii Lui să intre în corabie (în Biserică).
– Corabia trecea de cea parte a mării.
– Iisus e luat pe valuri drept o nălucă.
– Petru, ca să scape de îndoiala nălucirii, cere o probă despre existenţa lui Dumnezeu pe mare. I se împlineşte dorinţa, dar „văzând urgia valurilor” se teme şi începe să se scufunde.
Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenţei potrivnice, ne învaţă virtutea credinţei: să crezi în chemarea lui Iisus, împotriva mării. Ţine sufletul tău liniştit în Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente. A pune evidenţa valurilor în primul plan al sufletului, e îndoială declarată din punct de vedere al credinţei.
A fi în îndoială, din cauza evidenţei, e după fire; a fi în chemarea lui Iisus, e mai presus de fire, e firea după har. Aceasta nu se scufundă în mare.

 

Prislop. 7.VIII.1949.

 

II
Iată pe scurt faptele petrecute înainte, a căror urmare e Evanghelia de astăzi:
După înmulţirea minunată a câtorva pâini şi peşti la mai multe mii de oameni, oamenii au vrut să-L pună pe Iisus împărat; – spun locurile paralele ale întâmplării. Ziceau ei că Iisus, iată, poate să-i scape de grija – veşnica grijă a omului – că moare de foame.
Iisus S-a amărât profund văzându-i că aşa pământeşte înţeleg ei minunea cu pâinea. Iisus voia altceva cu ei: voia să-i suie la înţelegerea superioară a unei pâini cereşti, la trebuinţa Sfintei Împărtăşanii.
Izbutise Iisus să ridice la o înţelegere superioară, pe o femeie – şi aceea păcătoasă -, de la apa obişnuită la apa cea vie, la o învăţătură şi la o veste, care a facut-o să-şi lase găleata cu apă obişnuită şi să trezească Samaria în întâmpinarea lui Dumnezeu.
– Dar aci, cu mulţimile n-a izbutit acelaşi lucru.
De aceea, din cauza amărăciunii, că n-a avut pe cine ridica la trebuinţa după o pâine a vieţii veşnice, de aceea a încheiat repede cu ei, a silit pe ucenicii Săi să intre într-o corabie, îndreptându-i de ceea parte a mării Galileii, iar El s-a retras singur să se roage.
Era seară şi s-a făcut noapte. Pe mare s-a iscat furtună. Corabia era în mijlocul mării şi în mijlocul nopţii. – Ucenicii îngrijoraţi – dacă nu chiar speriaţi – se gândeau la Iisus. Când erau mai bântuiţi de groază, iată văd pe Domnul umblând pe mare şi apropiindu-Se de ei.
Pe ei nu-i părăsise.
Lăsăm descrierea faptelor concrete şi trecem la semnificaţia lor. Toate întâmplările şi faptele în care apare şi persoana Mântuitorului au o semnificaţie pentru toate veacurile. Toată viaţa lui lisus, cu toate amănuntele ei, are o permanenţă peste veacuri.
Deci corabia ucenicilor e corabia Bisericii. Biserica e corabia ucenicilor lui lisus, care are să-i treacă de cea parte a mării, de cea parte a lumii.
Marea e marea vieţii acesteia, care, câteodată se înfurie de vânturi. Sfântul Pavel le spune: „Vânturile tuturor învăţăturilor”. Marea înfuriată începe să fie o primejdie; iar pe deasupra o mai acopere şi noaptea: „noaptea neştiinţei şi a uitării de Dumnezeu”, – cum îi zic Părinţii.
In atare împrejurări Iisus, deşi vine pe mare ca pe uscat, e luat drept o nălucă, – poate tocmai de aceea că e mai presus de marea înfuriată.
Petru se face delegatul acestei societăţi omeneşti, zbuciumate de valuri şi acoperite de întunerec, cere o probă despre existenţa reală a lui Dumnezeu, ca să scape de îndoiala nălucii.
I se împlineşte dorinţa, dar, „văzând urgia valurilor, se temu şi începu a se scufunda”.
Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenţei potrivnice, ne învaţă să luăm aminte la virtutea credinţei: să crezi în chemarea lui Iisus împotriva mării. Să ţii sufletul tău liniştit în Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente.
A pune evidenţa valurilor în primul plan al sufletului, aceasta e îndoială declarată, din punctul de vedere al lui Dumnezeu.
Pe aceasta a mustrat-o Iisus, zicându-i lui Petru: „De ce te-ai îndoit, puţin credinciosule?!”
Recunoaştem: a fi în îndoială, din cauza evidenţei, din cauza întunerecului nopţii, din cauza sufletului îngrozit, a bănuielii: „nu cumva Dumnezeu e o nălucă”, – recunoaştem: e după fire.
Dar, a fi în chemarea lui Iisus, în credinţa în El, împotriva evidenţei contrare, aceasta e mai presus de fire, e firea după Har.
Această credinţă, mai presus de fire, e clar că nu se scufundă în mare.
După ce Iisus a tămăduit îndoiala din sufletul ucenicului, a tămăduit şi marea de vifor, încât s-a făcut linişte mare, cât s-au temut ucenicii.
Iată, trebuie să creadă Cineva pentru noi, până ce credem şi noi: că Iisus nu e o nălucă. (- Şi că totuşi de El ascultă marea…)
Dar corabia Bisericii e şi Casa Bărbatului înţelept; – Iisus e bărbatul înţelept, care şi-a clădit casa pe stâncă – dumnezeirea Sa – şi au venit ploile şi vânturile şi valurile şi au izbit într-însa şi n-au putut-o dărâma, fiindcă era clădită pe stâncă. Dar iată, în minunea aceasta, stânca umbla pe mare şi sprijinea corabia ucenicilor.
Aşa a fost până acum: au venit cercările asupra Bisericii: vânturile, ploile, valurile: ereziile, prigoanele – veacuri de-a rândul – şi ispitele triumfului. – Da, şi biruinţele Bisericii sunt încercări. Un cugetător creştin din zilele noastre zice, nici mai mult nici mai puţin, că Biserica a supravieţuit ereziilor, a supravieţuit prigoanelor, dar nu se poate spune că s-a comportat la fel, când a ajuns în ispita triumfului.
E de-ajuns să ne amintim de veacul al IV-lea al erei creştine -veac de libertate pentru creştinism, creştinismul religie de stat -, aşa se ticăloşiseră creştinii, încât un istoric al vremii scrie că dacă n-ar fi trimis Dumnezeu pe sfinţii Vasile, Grigorie şi loan Gură de aur, ar fi trebuit să vie Hristos a doua oară.
Iată de ce e cu voia lui Dumnezeu ca marea să fie înfuriată câteodată.

Unde e Biserica?


Zic unii: „Unde-s doi sau trei, adunaţi în numele Meu…” Zic alţii: „Incuie-te în cămara ta şi te roagă în ascuns…” Şi iarăşi alţii: „Biserică sunt eu «Templu al Duhului Sfanţ».” Iar alţii zic: „Unde e Papa, acolo e Biserica”.
Vechiul Testament – Sfânta Sfintelor cuprindea:
1) Tablele Legii; 2) Mana din pustie, şi 3) Toiagul lui Aaron.
Noul Testament – Sfântul Altar:
1) Sfânta Evanghelie; 2) Sfânta împărtăşanie, şi 3) Sfânta Cruce.
Unde sunt acestea acolo e Biserica. Acolo e şi Pâinea Vieţii de care voia să le vorbească mulţimilor, – dar n-a avut la cine.

Arad, 14.VIII.49.

 

 

1005263_578316548874713_1010408549_n

 

arsenieboca

Despre absentul

Nula dies sine linea
Notă | Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la

  1. Pingback: Dialog cu Mine Insumi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s